Se afișează postările cu eticheta trecut. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta trecut. Afișați toate postările

vineri, 10 septembrie 2010

Coca-Cola + somn ≠ Love

Ce se întâmplă dacă ai o zi hiper-activă, dormi două ore şi, trezindu-te la 20:00, mai bei şi vreo 400 ml de Coca-Cola? Se întâmplă că e ora 4:30 şi eu încă nu dorm. :| Am încercat toate variantele, de la cele clasice cu oile şi melodiile de pe telefon, până la cea de creare a shopping wishlist-ului pentru noul sezon, dar se pare că nimic nu merge şi noaptea asta e sortită a fi una albă.

Pentru că tot n-aveam ce face, am zis că n-ar fi rău să
mai consum nişte curent deschid puţin PC-ul şi să scriu câteva rânduri pe blog, pentru că ai mei cititori devotaţi erau (probabil not!) nerăbdători pentru veşti noi. Mare lucru nu am făcut, decât că azi ieri am fost într-o vizită fulger la Iaşi, în scop strict medical. La 12:00 am plecat, la 13:40 eram în taxi în drum spre dentist, dar bineînţeles că am întârziat până pe la fix din cauza traficului. Cum operaţiunea "verificat - strâmtat - salutat" nu durează mult, la 14:25 eram deja pe scări la Moldova, făcându-mi curaj să intru câteva minute la Leonardo. Deşi urăsc să merg singură la cumpărături, parcă ceva mă împingea să intru, poate - poate mai luam ceva pe ultima sută de metri, aşa cum mi se întâmplă în unele situaţii fericite. Dar se pare că de data asta norocul n-a fost de partea mea, pentru că în lipsa unei păreri secundare nu m-am putut decide la nimic. Dar tot răul spre bine, pentru că am mers repejor înapoi la autogară, ca să-mi ocup locul rezervat pentru microbuzul de 15:30. Nici nu ştiu când am ajuns acasă, dar mi s-a părut că a fost cel mai scurt drum pe care l-am parcurs, poate şi din cauză că era un aer respirabil şi n-am dat peste niciun specimen dubios.

Pentru că deja e 10 septembrie, mi-am amintit că fix acum 5 ani m-am mutat la noua mea casă şi pe vremea asta dormeam la parter pe o canapea, pentru că mobila mea nu venise încă. Ce vremuri şi cât curaj din partea mea să stau singură acolo într-o casă nouă... La început mă gândeam că o să am probleme cu adaptatul, că nu mă voi simţi "acasă", dar acum categoric sunt...acasă! Şi ar fi timpul să mă întorc în patul meu, poate voi putea adormi măcar acum, când am conştiinţa curată că nu am lăsat o altă zi să treacă fără să scriu pe blog.

joi, 2 septembrie 2010

Happy SS 16, sis!

Recunosc! Nu am avut curaj să scriu nimic ieri, pentru că mă temeam să văd data care avea să apară deasupra postului: "1 septembrie 2010". Evident că nu îmi era frică de 1, pentru că în fond avem ce sărbători (6 luni), dar nu-mi plăcea cum sună partea cu "septembrie". Încă încerc să-mi aduc aminte de când am început să urăsc toamna, dar uitându-mă pe blog, văd că nici acum 3 ani, când am început să scriu, nu-mi era prea dragă. Totuşi când eram mai tânără mică parcă nu ţin minte să fi fost aşa mare impactul negativ pe care îl are acum asupra mea. Cum a dat puţin frigul şi umezeala, cum stau în pat ca o legumă şi nu mai am chef de nimic, dar pot măcar să mă felicit că am apucat să merg la gelaterie. Dar nu vreau să continuu cu lamentările tomnatice şi nici să postez vreo poezie emo, ci să mă bucur pentru că vine singura zi din septembrie care merită - 3 septembrie. Ştiu că e abia mâine, dar vreau să o iau din timp şi să fac urările necesare:

PAM - PAM! Sis a mea e disponibilă şi mai sweet ca niciodată! Cu alte cuvinte, a venit momentul pe care îl aşteptam încă de anul trecut, cel în care îţi pot ura Happy Super Sweet Sixteen!!! :* Chiar dacă o să te sun şi la miezul nopţii să îţi zic cât te iubeee şi că sunt mândră că am o sis aşa mare, nu mă pot abţine să nu fiu prima care îţi scrie post pe blog. Am recitit mesajul de anul trecut, mi-au dat puţin lacrimile, m-am gândit la ce-aş putea să mai adaug şi nu pot să zic decât că sunt fericită că n-am lăsat lipsa temporară a netului şi alte probleme de "boboace" să ne strice relaţia. Îmi pare rău că n-o să fiu mâine acolo cu tine, dar într-o bună zi, sigur nu mai scapi tu de mine! :-" Şi pentru că o poză valorează cât 1000 de cuvinte, uite ce am încercat să fac până ne vom vedea personal:

vineri, 8 ianuarie 2010

Dor de tine

Cu mâna pe inimă vă spun că VREAU să scriu! Voinţă am destulă, ideile nu-mi sunt încă sfârşite, dar cuvintele refuză să se aşeze în propoziţii inteligibile. Ieri începusem să scriu un post despre timp, ceva gen fuggit irreparabile tempus, dar mi-am dat seama că am luat-o rău de tot pe câmpii şi că nu merg deloc pe drumul cel bun. Mai mult, consiliera mea în materie de Draft-uri a zis că uneori scriu de parcă am 45 de ani. :)) Aşa să fie? tot ce se poate, însă nu mă dau bătută.

De multe ori în intervalul în care nu am mai intrat pe aici m-am întrebat care este rostul unui blog ca al meu, de tip personal, o extensie a jurnalului în care mi-e prea lene să notez? Ce vreau să dovedesc prin ce scriu şi mai ales ce "public" agreează însemnările banale ale unui simplu om? Nu sunt nici vedetă, nici amatoare de monden exagerat şi cu atât mai puţin urmăresc vreun beneficiu material sau includerea în clasamente. Scriu doar ca să mă simt bine, să mă descarc şi poate ... scriu pentru cei care, măcar o secundă, au simţit ce simt şi eu, dar nu au curajul de face public frânturi din viaţa lor.

Recunosc că nu de puţine ori îi invidiez uşor pe cei care au puterea de a rămâne neutri pe blog, neiesind din teme de interes general: politică, sport, monden, iar din viaţa lor nu lasă să se vadă aproape nimic. Eu, însă, sunt exact contrariul. Dacă ştii să citeşti printre rânduri, îmi cunoşti toată viaţa: banală pe alocuri, plină de intensitate în momentele cele mai neaşteptate şi colorată diferit în fiecare zi.

Şi pentru că totuşi vreau să scriu ceva şi deja am "stricat" două posturi, o să dau un copy - paste la ce-a rămas din mesajul de ieri, poate reuşeşte totuşi cineva să-i găsească coerenţa.

Timp. Ironizat când îl avem din belşug, preţuit când îl avem prea puţin. De ce oare regretăm cele 3 zile de vacanţă rămase, când în cele 3 săptămâni nu am făcut mai nimic constructiv, util cel puţin pentru sufletul nostru, dacă nu şi folosului altora?

Nu pot să cred cam în ce ritm s-a scurs ultima lună. Cred că zăpada groasă de la mijlocul lui decembrie m-a cam făcut să pierd noţiunea timpului, aşa că fără ultimul examen pe care l-am avut de dat, aş fi putut rămâne în cămin mult şi bine. Însă pe măsură ce se apropia data respectivă, am realizat şi eu că ar cam fi timpul să plec acasă. La fel de mult cum am aşteptat să ajung, apoi îmi doream să mă întorc, fără vreun scop anume, doar pentru a resimţi fiorul de independenţă care mă cuprinde de fiecare dată când intru în Iaşi.



P.S: Şi cum era? "Iaşi-ul îi e dor de tine..." :)

miercuri, 6 ianuarie 2010

29 de lucruri despre 2009

Am primit o nouă leapşă de la Cora, care repetă oarecum postul precedent, dar e plăcerea mea să o rezolv, aşa că scuze dacă reiau unele informaţii. Îi invit pe Adrian, Inka, Matei, Vick şi Dorys să o preia. :)

1. Ce ai făcut nou în 2009, ceva ce nu ai mai încercat înainte?

Am privit stelele dintr-un loc interzis, am plecat în vacanţă fără ai mei, am comandat cocktail-uri la Balul Bobocilor, am văzut filme la Cinema City :P

2. Te ţii de ceea ce-ţi propui la cumpăna dintre ani? Îţi vei stabili şi mai multe scopuri pentru anul următor?

Sinceră să fiu, anul ăsta am uitat să-mi pun o dorinţă, aşa cum se obişnuieşte, iar în rest mari rezoluţii nu am: decât să fiu sănătoasă, ceea ce nu depinde numai de mine şi să rămân printre cei mai buni.

3. A născut cineva apropiat ţie?

Nu din câte ştiu eu.

4. A murit cineva apropiat ţie?

Din fericire, nu. Asta chiar sper să rămână valabilă mulţi ani de acum înainte.

5. Ce ţări ai vizitat?

Doar România şi, din păcate, nici pe ea foarte mult. Nu mi-a mers bine deloc la capitolul vacanţe.

6. Ce anume din ceea ce ţi-a lipsit în 2009 ai vrea să ai în 2010?

Echilibru emoţional.

7. Ce dată din anul 2009 îţi va rămâne vie în amintirile tale şi de ce?

Fiind un an încărcat în evenimente, cred că ar fi mai multe date: 3 iunie - banchetul; 28 septembrie - prima zi de facultate; 13 octombrie - când m-am întâlnit cu Nastea.

8. Care a fost cea mai mare realizare în acest an?

Intrarea la facultatea dorită, la buget.

9. Care a fost cel mai mare eşec?

Anumite bucăţi de timp pierdute pentru totdeauna.

10. Ai avut parte de boală sau răniri mai serioase?

Da, chiar în ultimele zile din an. De fapt, m-am speriat destul de tare, dar până la urmă totul s-a rezolvat cu un tratament.

11. Care a fost cel mai bun lucru pe care l-ai cumpărat?

Cadourile...pentru toată lumea :D

12. Comportamentul cui merită sărbătorit/apreciat?

Al lui C, care în ultima vreme a încercat şi chiar a reuşit să fie mai aproape de sufletul meu. :)

13. Comportamentul cui te-a dezamăgit sau ţi-a provocat tristeţe mare?

Mai multe persoane, din păcate...Mai bine să nu dau nume.

14. Unde s-au dus o mare parte din banii tăi?

Pe cazare la cămin şi facturi.

15. În legătură cu ce anume ai fost extrem de bucuroasă?

Am fost tare bucuroasă când am realizat ce gust dulce are independenţa.

16. Ce cântec(e) îţi vor reaminti mereu de anul 2009?

Streaptease 11 şi Lady Gaga - Alejandro

17. Comparativ cu anul trecut eşti:

* Mai fericit/ă mai puţin fericit/ă?

E cam devreme să îmi dau seama...dar sper că voi fi mai fericită.

* Mai slab/ă sau mai plinuţ/ă?

Mai slabă...dar nu cu mult.

* Mai bogat/ă sau mai sărac/ă?

Cam la fel.

18. Ce ai fi vrut să fi făcut mai mult?

Să călătoresc, să fac fotografii, să învăţ pentru sesiune, să stau cu ai mei când am venit acasă.

19. Ce ai fi vrut să faci mai puţin?

Să stau la calculator cât am fost acasă, să mănânc după ora 20.

20. Cum vei petrece Crăciunul?

Cu siguranţă că acasă, în jurul bradului sau în cel mai bun caz la o pensiune pe undeva.

21. Care a fost cea mai bună carte citită?

Nu neapărat bună, dar care mie mi-a plăcut mult au fost cărţile din Saga Twilight. Încă una simpatică e cartea primită cadou de Crăciun de la Andreea şi Mădă: Nişte răspunsuri (Mihaela Rădulescu).

22. Ce ţi-ai dorit şi ai primit?

O viaţă mai palpitantă decât în trecut...şi am primit cu vârf şi îndesat.

23. Care a fost filmul tău preferat din acest an?

Filmul Twilight, iar serialul Gossip Girl.

24. Ce ai făcut de ziua ta?

Am petrecut cu pritenii în cămin, m-am ameţit puţin cu gin tonic, am primit multe cadouri :X

25. Cum ai descrie stilul tău vestimentar în 2009?

Puţin mai deschis provocărilor şi feminin...am cam renunţat la blugi în vara care a trecut şi am purtat mai mult fuste şi rochii, iar în lunile reci am ales un stil inspirat de Gossip Girl. Să nu uit de rochiţa de ocazie de la banchet.

26. Ce te-a menţinut pe linia de plutire?

Dorinţa de a merge mai departe, indiferent de situaţie şi prietenii mei.

27. De cine ţi-a fost dor?

De colegele mele de cameră, atunci când nu eram împreună şi de toate momentele frumoase din trecut. Abia aştept să vă revăd, fetelor! :)

28. Care a fost cea mai interesantă persoană pe care ai cunoscut-o?

Profa mea de Metode :)

29. Spune-ne o lecţie de valoare învăţată în 2009:

Ceea ce este nu e întotdeauna ceea ce pare a fi sau ce ne-am dori noi să fie.
Când toţi cei din jur te doboară, ridică-te ca să le faci în ciudă!

Amintiri din 2009

Dacă tot am întârziat şi cu urările de Anul Nou, cred că nu e o mare problemă dacă fac acum retrospectiva lui 2009. Per ansamblu, a fost un an bun, însă acum spre final nu mi-a mers tocmai cum am sperat, dar ştiţi cum se zice: Uneori, tot răul e înspre bine! ;)

Anul l-am început în forţă, cu un home-party marca C.(cine ştie, cunoaşte; pentru cine nu, asta e mama :D), de care chiar am fost mulţumită şi sper că la fel şi prietenii mei. Nu numai că am petrecut chiar drăguţ, dar am mai şi cunoscut pe cineva fix în ajunul lui 2009, care se pare că a rămas alături de mine şi la finalul anului.

A fost un an decisiv din multe puncte de vedere: clasa a XII-a, ultimele momente cu colegii, prietenie adevărată, banchet, pădure, meditaţii şi variante, bac normal (slavă domnului!) şi ... înscriere (la o singură facultate până la urmă), stres, admitere la buget, mutarea de acasă, prima zi de facultate, viaţă de cămin, noi prieteni, sentimente cu fluturi, primele examene - până în prezent trecute toate, balul bobocilor şi 19 ani.

Cele mai mari mulţumiri ale acestui an sunt că am reuşit să-mi urmez visul pe care îl aveam de 3 ani, de a ajunge unde mi-am dorit, că am cunoscut persoane dragi cu care până atunci vorbisem doar online, că am o companie atât de bună în cămin şi că am făcut-o pe Moş Crăciun, pentru prima oară din banii mei.

La capitolul minusuri, cea mai mare dezamăgire o am la capitolul cu două puncte şi un ics, dacă mă-ntelegeţi. A fost un an agitat, telenovelistic aş putea spune, însă cel puţin am reuşit să trag linie şi să disting binele de rău, să conştientizez că nu întotdeauna ceea ce ne-am dori este ceea ce ne-ar face cu adevărat fericiţi. Şi vorbind de fericire, am (re)ajuns la concluzia că lucrurile mărunte sunt cele care dau culoare vieţii, cele care contează şi cele pentru care, la un moment dat, vom lăcrima pe-ascuns.

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Vreau si eu una :D

Papa, mai ştii cât m-am rugat de tine să-mi iei una..? :P




(sursa: Libertatea)

joi, 27 august 2009

Prima dată

Leapşa o ofer domnişoarei Irina ! Irinaaa, trezeşte-teeee, s-au făcut ouăle de raţă!


Aa da, era să uit să zic despre ce e vroba în leapşă :P Aşa cum spune şi titlul, trebuie să povestesc cum a fost prima dată când s-au întâmplat nişte lucruri mai mult sau mai puţin importante din viaţa mea.

Prima zi la grădiniţă: Nu îmi amintesc prea multe lucruri, dar cert e că am fost destul de cuminţică şi nu m-am apucat de plâns când a plecat mama, aşa cum au făcut jumătate din ceilalţi copii. Aa, şi mai ştiu foarte bine că m-am aşezat la măsuţă cu Maria. (am fost colege de bancă vreo 6 ani după aceea) :D

Primele seriale urmărite: În primul rând, cel care a făcut istorie e Sailor Moon. Am crescut cu el, am visat că sunt Sailor Mercur, m-am jucat, am colecţionat tot ce se putea colecţiona şi am înnebunit pe toţi de cap. :D Apoi ar fi Sunset Beach, o telenovelă americană de care într-un final m-am plictisit, pentru că ajunsese la 1000 şi ceva de episoade.

Prima rochiţă preferată: Cred că au mai fost şi altele de când eram mai mică, dar asta de care vă povestesc acum o aveam pe la 6 ani. Era din catifea roz cu dantelă albă şi avea cusută o broşă în formă de creion roşu, de care eram tare mândră.

Prima dată când am aflat că Moş Crăciun nu există: În anul în care am împlinit 6 ani, i-am văzut pe ai mei în timp ce ascundeau cadoul în dulap, aşa că nu au mai putut să-mi ascundă şi mi-au zis. Ştiu că am fost destul de dezamăgită, pentru că mă gândeam că dacă ştiu adevărul, nu o să mai primesc niciun cadou. :|

Prima zi de şcoală: Aveam uniformă de aia clasică cu pătratele alb-albastre şi cu guler foarte, dar foarte apretat. M-am aşezat în bancă cu Maria, unde erau Abecedarul, un manual de matematică verde şi pătrat şi nişte flori. Aa, şi mai ştiu că aveam ghiozdane la fel, mai mari ca noi, din piele neagră, respectiv maro. :D

Prima tabără (sau prima dată când am plecat de capul meu): La sfârşitul clasei a IV-a, cu viitorul diriginte. Am fost la Buşteni şi chiar mi-a plăcut. :> Atunci mi-a venit ideea să-mi fac primul oracol, pentru că văzusem la alte fete mai mari şi am zis că trebuie neapărat să am şi eu unul. Tot atunci mi-a plăcut aşa mai serios de un tip, păcat că el nici nu mă băga în seamă. =))

Primul telefon: Pe vremea aceea, copiii nu aveau telefoane din clasa I, aşa că eu l-am primit pe al meu abia în clasa a VIII-a, de ziua mea. :| Era un Sony Ericsson T105 şi nu era mare lucru de capul lui, dar eram totuşi mulţumită de el. Aa, şi e de menţionat că a fost singurul telefon care nu s-a stricat în mâna mea. =))


Prima dată când m-am împrietenit cu Andreeea: Prin clasa a VII-a, ne dădea profa de Civică tot felul de proiecte pe echipe şi cum noi stăteam aproape, am zis că facem împreună, aşa că ne tot vizitam, când la mine, când la ea şi uite aşa am ajuns să ne cunoaştem mai bine şi să ne împrietenim, iar din clasa a IX-a am fost şi colege de bancă. :> Aa, şi că să fie ea mulţumită, trebuie să menţionez că am găsit prin album o poză cu noi două şi doamna învăţătoare din clasa I, dar amândouă eram tunse scurt. =))

Prima zi la liceu: Deşi au trecut doar patru ani de atunci, parcă nu îmi amintesc totul aşa de clar cum ar trebui. Ştiu doar că eram destul de relaxată, având în vedere că aveam 8 colegi din fosta mea clasă şi ştiam deja cu cine o să stau în bancă. Am făcut cunoştinţă cu diriga şi restul colegilor abia atunci, pentru că nu am fost prezentă la întâlnirea de prin august. Ştiu că atunci când am văzut orarul, mai aveam puţin şi mă apuca plânsul de nervi că s-a terminat vacanţa şi că o să dureze până mă acomodez cu noii profesori.

Prima dată când am fost fan adevărat: Se întâmpla prin 2005-2007 şi era vorba de Adela Popescu. Nu pot să spun că acum nu mai îmi place, pentru că aş minţi, însă am renunţat la ea din cauza unor fiţe pe care le avea la un moment dat. Cumpăram toate revistele cu ea, aveam şi un site de care am fost şi încă mai sunt tare mândră şi chiar am vorbit o dată cu ea pe chat. :D Însă poate cel mai mare merit din chestia asta este ca aşa mi-am cunoscut 2 din cele mai bune prietene: Nastea şi Alecsa.

Primul 2: Cu toate că am fost o elevă destul de conştiincioasă şi am avut note destul de mari, s-a întâmplat totuşi să iau un 2 la istorie în clasa a IX-a, în aceeaşi zi în care am tuns un coleg. =)) Pur şi simplu nu îmi învăţase lecţia, bazată pe faptul că am suficiente note, iar când m-a strigat am spus că nu m-am pregătit şi mi-am stricat media pe loc. Noroc că mai aveam vreo 3-4 de 10, aşa că mi-a ieşit 9 până la urmă.

Primul sărut: Cu gust de Angelli Cherry...mai multe nu spun :P

Primul post pe blog: Nu prea ştiam eu exact care e treaba cu blogurile, dar am zis că n-ar strică să încerc. Primul post l-am scris în martie, apoi abia în august anul trecut mi-am reluat activitatea mai des. Uneori mi se pare că am scris cam aiurea, dar nu am vrut să editez absolut nimic la el, că să rămână mărturie a neuronului meu în dungi. ;;)

Prima iubire adevărată: R. 8->

Prima dată când m-am simţit "centrul" universului am stat toată noaptea cu tocuri de + 10 cm: La mine la majorat :> apoi a mai fost la banchet, dar acolo deja nu prea mă mai puteam mişca după câteva ore. Însă la majorat nici nu mă gândeam să mă descalţ de cizmele mele roşii de Motanul Încălţat. :>

Prima probă la BAC: Îmi era tare frică, mai ales că era la română oral :-s. Deşi am fost programată pentru ora 15, eram la şcoală de la 9 şi cred că asta mi-a provocat şi mai mult stres. Noroc că înainte de a intra în sală, am primit un sms care m-a ajutat să las emoţiile la uşă şi să fie totul foarte ok. Din fericire, aşa a fost şi cu restul probelor. :D

Prima zi la facultate: va urma... :P


Sper că nu e o problemă că am scris despre atât de multe, dar mi-a făcut mare plăcere să îmi amintesc toate chestiile mărunte care mi s-au întâmplat şi astea sunt doar o mică parte din tot ceea ce aş fi putut scrie. Leapşa merge la Alecsa (ca să ai de lucru, sis, până pleci :> ), la Inka & Buhu, la Gârby, Jully şi toţi care mai sunt amatori. ;;)

joi, 16 iulie 2009

Tot sufletul meu e un gând

Din lipsă de ocupaţie sau prea mult elan, omul face multe. Aşa m-am apucat eu aseară pe la 21:00 să fac curăţenie generală în camera mea. Şi nu mă refer la praf sau dat cu aspiratorul, ci la ordine în sertare: între referate de mult uitate, amintiri şi cărţi. Aşa se face că am dat pur întâmplător peste nişte compuneri scrise de mine prin clasa a VII-a parcă, pe vremea când mergeam la olimpiadă la română (eu şi încă vreo 20 de fete, dar asta e o altă poveste).

Ce nu prea am înţeles eu e de ce am păstrat tocmai aceste două compuneri; probabil că ultima dată când le-am văzut mi s-a părut că au ceva interesant în ele, în ciuda unor probleme de exprimare şi a exasperantelor puncte de suspensie utilizate prea des. Dar cel puţin atunci scriam mai des şi mă străduiam să iasă ceva, nu ca acum, când scriu literatură doar din an în paşti şi atunci cine ştie ce iese. M-am înarmat cu răbdare şi le-am transcris, îmi e prea jenă să pun un scan cu scrisul meu de mână de atunci. Deci, ce părere aveţi: are rost să le mai ţin sau le pot da fuguţa la coş?



Tot sufletul meu e un gând

În faţa foii albe mi-e greu să-mi găsesc cuvintele... Nu ştiu cu ce să încep... Aşa multe gânduri îmi invadează sufletul, atât de multe semntimente... E greu să redai în cuvinte ceea ce nici tu nu înţelegi. Dacă aş putea, aş vrea să scriu totul că într-un jurnal; simplu, intim şi fără prea multe complicaţii.

Sufletul meu... de mult nu l-am analizat în amănunt... Dacă mă gândesc bine, inima mea e închisă într-un turn de fildeş, unde nimeni nu poate intra. Doar eu pot străbate oceanul zbuciumat, pentru a ajunge până la el. M-am hotarât... va trebui să merg cu orice preţ, să-l descopăr.

Însă acest lucru e greu de realizat... Castelul meu e înconjurat de valuri, ca nişte zmei înfometaţi, care lovesc puternic în el. Dar acesta rezistă... are ziduri bune, întărite odată cu anii, cu experienţa de viaţă. Sufletul ia mereu alte forme, are alte gânduri...

În lupta cu viaţa, pe care orice om o duce în fiecare zi, sufletul meu s-a păstrat aşa cum era el: cald şi neatins de artileria grea a răutăţilor. Deşi unoeri oceanul albastru s-a întunecat şi nori negri brăzdau cerul, împrăştiind păianjeni luminoşi, sufletul meu a trecut cu bine peste acestea oricâte furtuni ar fi fost, întotdeauna a ieşit soarele şi mai apoi un curcubeu, cu toată paleta de culori a unui maestru.

Eu comunict diret cu sufletul; de fapt, fiecare dintre noi facem asta, poate chiar fără să ne dăm seama. Oricând suntem puşi în faţa unei probleme de viaţă, gândim raţional, dar apoi ne întrebăm şi sufletul. Aceasta este întrebarea la care de mult caut un răspuns: De ce oricât de corect ar părea un lucru, unoeri ne ascultăm sufletul şi renunţăm la el? Oricât de mult am încerca să răspundem, nu vom putea pentru că aşa este legea umană, să ne ascultăm sufletul.

Fac parte din acei oameni care au un şaselea simţ şi mi s-a întâmplat de multe ori să am dreptate, bazându-mă doar pe intuiţie, pe ceea ce îmi şoptea discret sufletul meu. Toţi oamenii au o lume a sufletului lor, o lume unde numai ei pot ajunge. În sufletul meu acum sunt griji mărunte, dar mai târziu când valurile vor fi tot mai mari, oare ce va mai fi? Ei bine, asta nu o ştie nimeni...nici măcar eu...

miercuri, 24 iunie 2009

Ireversibil

Era frumos când încă mai credeai în poveşti, nu-i aşa?
Când visai că într-o bună zi calul alb, cu prinţul inclus chiar va veni, răpindu-te din prăpastia în care te afundai tot mai mult cu fiecare zi ce trece...
Când erai doar un copil naiv, care spera într-un viitor ce părea imposibil chiar şi de dorit...
Când ce-ţi doreai cel mai mult era să fii alături de el şi să-l poţi privi în ochi...
Când pentru o singură îmbrăţişare, erai în stare să traversezi munţi şi mări...
Când luptai cu toţi pentru că nimeni nu putea interveni între voi...
Când printr-un singur cuvânt, îţi lua durerile cu mâna...
Când simţeai că inima e mai mult decât o bucată de carne...
Când el era centrul universului tău...

Păcat că ai fost neatentă şi ai scăpat globul de sticlă plin de iluzii şi totul s-a destrămat... Ireversibil.

sâmbătă, 20 iunie 2009

Stări confuze

Mi-e cald şi mi-e frig în acelaşi timp; mă înfior la gândul
că s-a terminat,dar iluzia că undeva continui să exişti
îmi desenează un curcubeu pe cerul meu prea înnorat.

Te vreau şi te urăsc; am ajuns să regret că m-ai
transformat, dar fără tine nu mai pot fi eu.

Îmi este dor de tine şi totuşi nu-mi lipseşti; te vreau
înapoi când îmi este frică, dar urăsc să-mi amintesc
cum ne certam pentru prostii.

Nu mai îmi vorbeşti, dar eu te aud; cuvintele au muţit acum şi tot
ce poţi face pentru mine sunt litere ce se aştern nemiloase negru pe alb.


Haide să lăsăm fluturele să zboare pe aripa visării?
Şi poate, poate, va trezi din nou în noi flăcăra durerii...


joi, 11 iunie 2009

Love Story

Iubirea e frumoasă. Dar e grea. Niciodată nu poţi să fii pe deplin mulţumit şi să mulţumeşti pe cel de lângă tine în acelaşi timp, pentru că balanţa e mult prea şubredă când vine vorba de anumite situaţii. Şi dragostea nu este totul; înţelegerea reciprocă şi încrederea provin mai degrabă din prietenie decât din iubire.

Şi de ce oare iubiţii nu mai ştiu să fie prieteni? De ce fiorul cald al amiciţiei iniţiale se pierde în vâltoarea pasiunii, urmând ca după moartea ei, să se instaleze răceala din cupluri? Şi ce mai e oare de făcut atunci? Ar trebui să ne prefacem că totul e un joc de copii? Că nimic nu s-a întâmplat şi să închidem ochii de fiecare dată? Dar până când? Cât timp te poţi minţi, crezând că totul e mai mult decât o proiecţie a trecutului?

Nu iubi cum îţi trece prin cap, iubeşte cum îţi trece prin inimă! Şi ai grijă cui îţi oferi inima prima dată, căci e mai mult ca sigur că n-o vei mai avea înapoi niciodată la fel...

marți, 9 iunie 2009

Şi uite aşa se mai termină o etapă...

Vă vine să credeţi că deja a mai trecut un an şcolar? An de "boboc" - cu emoţii şi noi începuturi - ori poate an de "senior" - cu stresul aferent examenelor ce bat la uşă? Mie sincer nu.

Astăzi mi-am făcut puţin timp şi am revăzut DVD-ul cu banchetul şi cursul festiv din clasa a VIII-a împreună cu Andreea (colega mea de bancă din liceu) şi nu ne-a venit să credem cât de copii eram şi ce mult ne-au schimbat cei patru ani, nu atât fizic, cât mental. Bineînţeles că după câteva reprize serioase de râs, au venit şi inevitabilele lacrimi pentru despărţirea ce va urma.

Până în după-amiaza asta, recunosc că nu prea am conştientizat că în câteva zile nu voi mai fi elevă niciodată. Cu studenţia e frumos într-adevăr, dar va fi altceva... Mâine e unul din ultimele momente oficiale împreună cu clasa, cel în care vom purta mult râvnita tocă şi vom intona Gaudeamus Igitur (nici acum nu scăpam de latină.) Aşadar, să ne bucurăm! (sau nu...)

sâmbătă, 16 mai 2009

Cum zâmbeşte Japonia

Nu ştiu din ce cauză, dar astăzi de cum m-am trezit, mi-am amintit de desenele animate ale copilăriei mele - seria anime de care cei din generaţia '90 cu siguranţă că au auzit, dacă nu cumva chiar o urmăreau zilnic cu sufletul la gură. În caz că nu aţi ghicit încă, o să spun eu că este vorba despre Sailor Moon. :D

Şi pentru că tot am scris zilele trecute un post despre acei "emo" ai Japoniei, acum m-am gândit să caut modul în care ei îşi exprimă emoţiile în spaţiul virtual. Probabil că deja ştiţi că japonezii au un alt sistem de "smileys" decât cel american, care nu necesită întoarcerea capului pentru a vedea feţele care exprimă emoţii. Deşi mi se par mai greu de folosit / învăţat, cred că sunt şi mult mai drăguţe, mai ales pentru iubitorii de manga - anime, cărora le plac emoţiile exprimate intens. Mai jos redau câteva astfel de semne, prealuate de aici.


(^_^) - male smiley

(^.^) - female smiley

(^L^) or (^(^) - happy

(-_-) - secret smile

(^o^) - laughing out loud

(^_^)/ - waving hello

(^_~) or (^_-) - winking

(*^o^*) or (*^.^*) - exciting

(^_^)/ - joyful

(;_;) or (~~>.<~~) - crying

(>.<) or (>_<) - angry

(v_v) - expressionless

(*^_^*) - blushing (or shy)

(?_?) - confused (or wondering)

(!_!) or (o_o) - shocked

(*_*) - frightened (or in love)

(=_=)~ - sleepy

(u_u) - sleeping


Voi ce părere aveţi? Care vă plac mai mult: semnele obişnuite de la mess sau acestea? (^.^)

Preferatele voastre sunt...?

Semnele de mess
Semnele japoneze

(View Results)

Create a MySpace Poll

vineri, 15 mai 2009

Povestea unui suflet



Plimbându-mă prin parc, printre frunzele veştede am zărit un suflet rănit cu aripile frânte, cu cicatrici adânci şi urme de talpă. Era un suflet plăpând, un suflet pur de copil, pierdut şi rănit.L-am ridicat încet, l-am privit un timp apoi l-am apropiat de buze şi l-am sărutat. Aveam acum în palme un suflet aproape îngheţat cu aripi frânte şi cicatrici adânci. Nu ştiam ce să fac, vroiam să îl aşez la loc şi să plec mai departe gândindu-mă că până la urmă l-ar fi găsit altcineva. Nu era sufletul meu, nu era problema mea, nu aveam nevoie de o complicaţie în plus. Mă uitam la el cum se încălzea în palmele mele şi mi-am urât egoismul, mi-am urât nepăsarea.

Am început să plâng şi lacrimile fierbinţi udau sufletul din palmele mele, sufletul acela cu cicatrici adânci şi urme de talpă. Am privit cu uimire cum urmele tălpilor dispăreau spălate de lacrimile mele şi atunci am aflat în mine răspunsul. L-am sărutat din nou şi l-am aşezat alături de sufletul meu. L-am încălzit cu dragoste, l-am hrănit cu dezmierdări, l-am spălat cu lacrimi şi i-am vindecat rănile sărutându-i-le. L -am păstrat înăuntrul meu încercând să îl ascund de durere. Nu a fost deloc uşor, au fost momente în care sufletul acela chinuit aproape renunţa la viaţă, au fost momente în care eu aproape renunţam la luptă. Dar zilele au trecut şi foarte încet sufletul acela rănit şi cu cicatrici adânci a început să se vindece. Acum privesc un suflet cu aripi noi, cu cicatrici subţiri şi fără urme de talpă. E acelaşi suflet pur de copil pe care durerea nu a reuşit să îl schimbe.

A venit clipa în care sufletul găsit îşi va lua zborul punându-şi la încercare aripile noi .Îmi deschid acum palmele iar el se înalţă timid spre ceruri albastre, spre stele noi, purtat de adieri noi. Îl privesc cum planează lin, cum se îndepărtează tot mai mult de vechiul adăpost. Plâng şi acum că şi în prima zi dar lacrimile mele sunt de această dată lacrimi de fericire. Iubesc sufletul acesta atât de mult încât îl pot lăsa să zboare. E poate prima oară când iubesc. Nu simt durere, nu simt regrete, nu îi reproşez plecarea. Mă uit doar la el cum pleacă şi ştiu că nu va uita niciodată nici palmele mele, nici sufletul meu. Zboară suflet drag, iubirea mea îţi va veghea somnul, lacrimile mele îţi vor spăla urmele de tălpi, buzele mele îţi vor săruta cicatricile, iar palmele mele îţi vor fi oricând adăpost!

Te iubesc atât de mult încât te pot lăsa să zbori liber, fără să vreau să te închid în colivia de aur a unei relaţii. Poţi pleca acum, îţi simt nerăbdarea, te simt fremătând. Ai vrea să rămâi, îţi e milă de mine. Îmi vezi lacrimile, palmele goale şi sufletul singur. Dar nu îţi fie teamă , nu am nici aripile rupte, nici cicartici adânci, nici urme de paşi.

Îmi aparţii şi îţi aparţin, mă regăsesc în zborul tău, în fiecare bătaie de aripă, te regăsesc în fiecare lacrimă, ne regăsim în fiecare vis. Nu trebuie să te ating că să te simt, nu trebuie să fii în faţa mea că să te privesc. Nici timp ,nici distanţă şi nici oameni nu pot ne pot despărţi. Eşti în aer, în razele soarelui, în lumina lunii, în sângele meu, în fiecare respiraţie, în fiecare bătaie a inimii mele. Eşti tot ce sunt, sunt tot ce eşti... Adio, suflet liber de copil, mereu voi fi cu tine!

luni, 4 mai 2009

Sweet [or not] memories

Întrucât am avut atâtea zile libere la dispoziţie, am simţit nevoia să mă gândesc puţin la trecut şi să mă regăsesc pe mine însămi. Aşadar, am lăsat câteva adieri de vânt să-mi răscolească paginile pline ale vechiului meu jurnal, în încercarea de a rememora unele părţi mai mult sau mai puţin plăcute din existenţa mea. Şi uitându-mă în jurnal la început cu un ochi critic, apoi mirându-mă că eu eram cea care cândva a scris acele lucruri, mi-a venit o idee de leapşă.

Să scriem cu toţii câte 3 cuvinte (substantive comune/proprii) reprezentative pentru ultimii 5 ani din viaţa noastră. Altfel, o să ne facem un proces de conştiinţă şi o să vedem cum am evoluat în ultima vreme. Leapşa merge la oricine o vrea; cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. :) Încep eu:

2009: nou început, iubire, prieteni adevăraţi;
2008: blog, mare, majorat;
2007: cameră foto, iluzii distruse, poezii;
2006: Adela Popescu, Felix, psihologie;
2005: casă nouă, liceu, olimpiadă.

miercuri, 22 aprilie 2009

Omul cu cheia

Una din amintirile copilăriei mele este referitoare la un obiect în esenţă banal, dar care a fost destul de important la vremea lui, pentru mine cel puţin. Ei bine, nu ştiu la ce anume v-aţi gândit voi, dar e ceva mic şi, după cum am mai zis, oarecum neînsemnat - cheia de la casă.

Încă de la grădiniţă, erau copii care purtau cheia "la gât", aşa cum era la modă atunci. Şnururile lor colorate nu îi părăseau nici la joacă sau în timpul liber, iar mie mi se părea că e o mare "afacere" să porţi cheia aceea, care în mintea mea, deschidea toate uşile. Dat fiind faptul că am locuit mereu împreună cu bunica, găseam întotdeauna pe cineva acasă, deci nu aveam nevoie de ea.

Pe măsură ce am crescut, am cumpărat mai mereu câte un breloc care îmi lua ochii, însă niciodată nu aveam la ce îl ataşa. Însă se pare că a venit şi vremea mea să fiu Omul cu cheia. Astăzi, în sfârşit am putut şi eu să îmi pun cheia mică şi argintie la slapul de plajă ce aştepta de un an să fie folosit. Şi ce mândră mă simţeam eu azi când am descuiat poarta...oarecum, am dat timpul înapoi şi am văzut şi eu cum era când eram copii şi nu găseam pe nimeni acasă care să ne aştepte cu masa pusă - libertate totală, dar şi o oarecare greutate.

Şi ca să nu zic că a fost un post chiar degeaba, ăsta e brelocul cu pricina (dat fiind că poza e făcută mai demult, este fără cheia magică :D)

marți, 14 aprilie 2009

Amintiri

Mă gândeam zilele astea că uneori nu e prea bine să ai mult timp liber. De ce? Pentru că începi să te gândeşti la tot soiul de lucruri, iar majoritatea sigur sunt tâmpenii. Adică de ce nu ai putea să-ţi ocupi timpul cu ceva constructiv? Pentru că îţi ţii mintea ocupată cu amintiri.

De ce oare nu s-au inventat pastile pentru uitat? De ce unii oameni bolnavi încearcă din greu să-şi recapete memoria, dar nouă, celor sănătoşi, ne e greu să uităm lucruri pe care ne-am dori din suflet să nu ni le mai amintim niciodată? De ce e aşa de cmplicat să lăsăm trecutul în urmă, să-l închidem bine într-un cufăr, fără posibilitatea de a mai ieşi vreodată la lumină? Poate pentru că suntem oameni...

Şi asta ce înseamnă oare? Că iertăm, dar nu uităm? Că trecem peste unele lucruri, dar că ele nu vor dispărea niciodată cu adevărat din mintea noastră? Ştiu că citisem acum câteva săptămâni într-un ziar povestea unui om care îşi amintea fiecare zi din viaţa lui, de la vârsta de 5 ani. Cred că trebuie să fie cumplit să nu poţi uita, să fii mereu prizonier în trecut.

Şi mă mai întreb ceva: oare de ce momentele frumoase tind să între într-un con de umbră odată cu trecerea timpului, în timp ce rănile par să nu se închidă niciodată pe deplin? Poate totuşi îmi explică şi mie cineva ce se întâmplă...Sau poate, doar sunt eu ciudată.

miercuri, 8 aprilie 2009

Cutiuţa cu amintiri

Pentru că, aşa cum am spus şi zilele trecute, mi-e teribil de dor de mare, am
răscolit puţin prin cutiuţa cu amintiri şi iată peste ce am dat:

Scuzaţi faţa, era totuşi 5 fără ceva :P
Dar a meritat să mă trezesc numai ca să văd răsăritul ...



Abandon.


sâmbătă, 28 martie 2009

Felix...

La mulţi ani, Felix! Azi ar fi fost ziua ta...


P.S.: Cum credeţi că m-am simţit când am văzut asta?

vineri, 23 ianuarie 2009

L-)

Pentru ultima oara, m-am convins ca nu m-ai meritat. Am gresit si eu, dar tu ai intrecut orice masura. Sper ca acum esti multumit ca ti-am lasat calea libera sa faci ce vrei cu viata ta. Si mie nu o sa-mi mai pese. De fapt, chiar te rog sa-ti tii succesele, bucuriile si necazurile pentru tine. Sau sa le imparti cu cine vrei tu, e fix problema ta; iti repet, pe mine nu ma mai intereseaza. Si, stii vorba aia:

O atingi pe ea si ma simti pe mine,
te uiti la ea si ma vezi pe pe mine,
ma vezi pe mine si te multumesti cu ea...
1000 ca ea dar nici una ca mine.


Multa fericire va doresc, din partea mea aveti toata indiferenta din lume ;)






P.S.: Scuze cititorilor mei pentru postul asta, dar chiar aveam ceva de zis si nu m-am putut abtine :D Promit ca e ultimul de gen ;))
 
Filme Online Seriale Online