Diverse

N-o să înţeleg niciodată de ce atunci când merg cu microbuzul acasă îmi vine cel mai tare cheful de scris... Poate pentru că m-am gândit ca măcar odată să las căştile telefonului să zacă în poşeta de tip piton şi să ascult mai bine muzica
sufletului meu pur şi inocent
din mintea mea. Sau poate pentru că nu am la mine momentan nicio agendă pe care să scriu şi sacrific un seminar de Psihologia Vârstelor, pe care am notat doar două cuvinte: seminar introductiv.

Asta pentru că am N cursuri în mapa mea roşie norocoasă (sau nu?). Nu ştiu cum şi când a trecut timpul, dar luni începe sesiunea propriu-zisă, deşi mă simt de parcă aş mai fi avut pe puţin una semestrul ăsta. Portofolii peste portofolii, predate înainte de termen
şi totuşi nu poţi fi întotdeauna atent la toate, aşa că iei 9 pentru că nu ai pus 4 capse la nişte amărâte de chestionare
, teste, parţiale, alte teste, bonificaţii (nu că aş avea eu vreo una) - o adevărată "salată de legume" din domeniul  viitoarei mele cariere minunate.

Chiar mă gândeam puţin mai devreme la ce-aş fi vrut să fac dacă nu aş fi voi fi psiholog şi singura concluzie la care am ajuns este că nu ar fi fost altceva ce să mă fi încântat mai mult (doar dacă ar exista o facultate de visat cu ochii deschişi; la aia sigur aş fi bursieră). Poate că aici nu dau mereu ce e mai bun din mine, dar măcar încerc întotdeauna să-mi urmez ţelurile la care mă gândesc cu mult înainte de a începe măcar activitatea.
 
 De exemplu, acum mă văd cu examenul de licenţă dat şi cu diploma în mână, plecând spre o plajă pustie, unde să fiu doar eu şi ...el, oceanul. Dar până atunci Welcome back to reality!  

 PS: Sper că voi avea răbdarea să transcriu pe blog atunci când ajung acasă.
 

 Update: Da, am transcris după vreo 14 ore şi nu-mi place deloc ce-a ieşit, dar fie; îi voi da totuşi publicare ca să
nu mă uite fanii chiar de tot
...
 

Poate...

Poate au rămas cuvinte nerostite, silabe doar gândite
Poate ai vrut să-mi spui adio şi eu nu te-am lăsat
Poate ai vrut să mă-mbrăţişezi de bun rămas,
Însă totul a rămas fără glas...
 
Poate aşa a fost să fie, poate-a fost un vis
Poate ai vrut să fiu coşmarul tău ori bucurie
Poate trebuia să fie totul mai bine descris,
Însă viaţa altfel ne-a promis...

Poate va veni o zi în care vei putea ierta
Poate amintirea mea spre soare va pleca
Poate-o va arde cu lumina sa
Poate mă vei uita!

Ganduri la miezul noptii

De fapt va fi trecut de 2 A.M. atunci cand aceasta postare va vedea lumina zilei noptii, insa in lipsa unui alt titlu, merge si asa.
Nu doar ca sunt o somnambula de ocazie, dar mai si scriu pe telefon, la zeci de km de casa, asa ca voi cere indurare pentru lipsa diacriticelor.
Pana sa va povestesc ce-am mai facut, imi voi permite sa sar peste partea cu "Fie ca Lumina Invierii..." si sa sper ca Iepurasul a fost pufos si ...la punga gros. Al meu mi-a facut cadou in avans o raceala zdravana, care s-a lasat cu pierderea temporara a vocii, stari febrile si altele din seria "raceala ta are o gripa!" (la naiba, mi-am amintit ca inca n-am reusit sa vad RObotzi pana acum, pentru ca al doilea cadou al Iepurasului a fost ceva mai dragut: o escapada la Piatra Neamt, unde site-ul oficial CM chiar nu vrea sa se incarce).
E ciudat ca acasa sau la camin nu aveam niciodata chef de blogguit, iar acum simt ca as putea scrie si un roman; precis insomnia e de vina!
Ce-am mai facut in rest?... Prezentari, inghetata Betty Ice cu menta si banane (ce-as devora acum una, dar gatul meu defect nu-mi permite), cursuri la care am dat Skip, vacanta luata in avans, dosare de practica, fise, portofolii, alte fise, cumparaturi, majoratul vara'mii, multa cafea si probabil altele care nu-mi vin acum in cap... Nu pot sa cred ca mai e o luna, apoi vine sesiunea, apoi anul 3 si licenta si apoi totul e gata... Cineva sa opreasca timpul, va rog!
Buuun, am ametit total sa tastez pe intuneric, asa ca v-am pupat si urati-mi somn usor...chiar am nevoie.
Until the next time, XOXO.

2010 + 1

 Recunosc... aproape am uitat cum arată blogul şi mai ales butonul de "postare nouă", dar am ajuns (din nou!) la concluzia că oricât de mult m-ar bate cineva la cap să fac un anumit lucru, parcă mă încăpăţânez şi mai tare să opun rezistenţă. Totuşi, după multe telefoane şi solicitări de a scrie din nou un impuls de moment, iată-mă aici! Nu ştiu cine va mai citi sau nu, dar era păcat să ignor dorinţa care îmi şoptea discret să scriu câteva lucruri, ca să nu uit pe viitor că chiar am existat din octombrie şi până acum.

E ciudat faptul că s-a schimbat anul, s-a schimbat şi vârsta mea, a început alt semestru şi totuşi nimic din toate acestea nu m-au mobilizat îndeajuns încât să scriu despre ele la momentul respectiv. Chiar au fost câteva chestii drăguţe şi altele mai puţin plăcute, iar per ansamblu ultimele luni au fost o continuă oscilaţie de la agonie la extaz.

Din moment ce lucrurile urâte trebuie uitate, mă voi axa doar pe reuşite, dar nu pot să omit faptul că am o restanţă, asta ca să nu pot spune că nu sunt şi eu studentă în rând cu lumea! Cel puţin nu mi-am încălcat plusul şi se pare că voi rămâne la buget. (Pentru cine nu ştie despre ce este vorba, vedeţi aici :). ) Acestea fiind spuse, îmi rămâne să văd care vor fi următoarele plusuri pentru anul 2011 (într-un timp scriam 2010 + 1, pentru că nu mă puteam obişnui deloc cu ideea de 11) şi chiar sper să nu-mi dea cu minus sau, mai rău, cu virgulă. :))

Acum mi-aş dori să nu mai văd zăpada care se încăpăţânează să tot cadă de când m-am trezit, ci să îmi apară un soare mare şi un miros de primăvară, dar până atunci mă consolez cu noile episoade din RObotzi. Şi până apare unul nou, stai să-mi  fac un ceai..!
 
 
 

Sunt momente

(play while reading.)

Sunt momente ale uneor zile de toamnă în care simţi nevoia să te retragi în cei patru pereţi ai camerei tale încărcate de amintiri, să ignori orice mesaj supărător care încearcă să te invadeze şi să te tragă în afara zonei tale de confort şi să nu mai fii dispus să faci niciun compromis.

Sunt momente în care, chiar şi după o lună întreagă de absenţă, îţi faci curaj să deschizi din nou Blogger.com, neştiind măcar dacă vei da Publicare cuvintelor care se chinuie să iasă, să se elibereze şi să-şi croiască propria cale spre a fi citite mai departe.
 
 Sunt momente în care ţi se întâmplă multe, dar nu ai timp şi chef să povesteşti nimic; doar câteva sms-uri pot să-ţi confirme după atâta timp că ceea ce a fost chiar s-a întâmplat, că nu ai vrut aşa mult să existe acel ceva magic, încât ţi-ai imaginat cu o tărie de nedescris, până când chiar şi tu poţi fi minţit/ă.
 
 Sunt momente când vrei cu disperare să ai persoana pe care o iubeşti lângă tine şi numeri orele până când o vei aştepta acasă cu masa pusă. Mâncare la plic, dar până la urmă nici nu contează, atât timp cât e pregătită cu dragoste: dragoste de apă, dragoste de sare, aproape că aş putea spune dragoste de...mare.

Sunt momente în care nici nu realizezi cum a trecut prima lună de facultate, în care ai atât de multe de făcut, încât simpla relatare retrospectivă te îngrozeşte şi nici nu poţi să crezi că ai găsit resurse pentru a-ţi bifa totul pe lista ce are încă multe spaţii de completat.

Sunt momente în care aştepţi la rândul kilometric de la tonetă albastră doar că să simţi din nou sentimentul simplu de a te plimba pe traseul 1 / 13, fără grijă că biletul la fel de albastru se va încăpăţâna să nu primească ştampila fără de care e inutil.
 
 Sunt momente în care cea mai bună prietenă a ta face 20 de ani şi ţie nu-ţi vine a crede că în curând urmezi; momente în care sacrifici orice pentru a-i găsi un cadou care să-i vorbească de la prima vedere, momente în care te enervezi mai rău decât ea pentru că lucrurile nu sunt aşa cum ar trebui să fie.
 
 Şi, în cele din urmă, sunt momente când, nefiind obişnuit/ă să ai puţin timp liber, nu ştii ce să faci cu el şi încerci să rezumi ultima lună în câteva rânduri, pentru a nu avea impresia mai târziu că nici măcar n-a existat...un automne où il faisent beau...