Nu ştiu dacă am mai spus până acum "cu voce tare" - adică prin intermediul blogului - cât de mult urăsc eu mijloacele de transport în comun. Şi nu mă refer la tramvaie sau cele care facilitează deplasarea în oraşele mari, ci la microbuzele care parcurg distanţele dintre oraşe. Nu vreau să credeţi cumva că sunt obişnuită mereu să am la dispoziţie maşina personală (care oricum lipseşte) sau că sunt prea "alintată" să fac mofturi, dar efectiv m-am săturat de condiţiile oribile pe care trebuie să le suport de fiecare dată când trebuie să apelez la asemenea mijloc de trasnport. Şi o să vă dau şi un exemplu.
Ieri, după cum am mai zis, am fost în vizită la verişoara mea, la Vaslui. Ceea ce presupune un drum de - atenţie - numai o oră. 60 de minute nenorocite, în care bateria telefonului meu a avut proastă inspiraţie să mă lase baltă. Ce-i drept, la dus, am avut o companie foarte "plăcută": o doamnă în vârstă, pe care evident nu o cunoşteam, a avut grijă să îşi povestească toată viaţă dumneaei. Şi, cum era de aşteptat, m-a găsit tocmai pe mine drept martor. Am ascultat în tăcere, cu gândurile departe, aprobând-o din când în când. Deşi până la final am ajuns la concluzia că a fost mai bine aşa, decât să stau şi să aştept să treacă timpul, am rămas totuşi cu o nelămurire. Cum se poate să îţi zici chiar toată povestea vieţii în faţa unui străin? A, să nu mă înţelegeţi greşit; şi eu sunt pentru comunicare / socializare sau cum vreţi să îi mai ziceţi, dar e o diferenţă între asta şi "a da tot afară din casă". În fine, la urmă mă aşteptăm chiar să îmi ceară numărul de telefon să ne continuăm
monologul dialogul.
Însă dacă e să revin de unde am plecat, trebuie să menţionez drumul de întoarcere. Cum telefonul meu şi-a făcut de cap, lăsându-mă fără posibilitatea de a asculta o muzică decentă, a trebuit să ascult pe parcursul intregei călătorii vocile ascuţite şi vulgare ale unor
ţărani domni, probabil navetişti. Acum simt nevoia să reiau partea cu "să nu mă înţelegeţi greşit". Nu am nimic cu nimeni, însă ceea ce făceau ei era peste limita admisă. Discutau pe un ton mai mult decât supărător absolut orice tâmpenie le trecea prin cap
ul gol, râdeau la orice glumă idioată şi tot aşa. Şi să nu credeţi că eu am fost singura deranjată: însuşi şoferul le-a atras atenţia, dar, aşa cum era de aşteptat, nici nu l-au băgat în seamă. Pot să zic cu mâna pe inimă că am fost uşurată când am văzut că au coborât cu 200 de metri în faţa mea, lăsând liniştea să se aştearnă pentru mai puţin de un minut. Însă toată aventura a avut o urmare aşteptată: o teribilă durere de cap, care m-a ţinut în pat vreo două ore după ce am ajuns acasă.
Dacă aş fi avut un Volvo, toate astea nu s-ar mai fi întâmplat! =))
