Coca-Cola + somn ≠ Love

Ce se întâmplă dacă ai o zi hiper-activă, dormi două ore şi, trezindu-te la 20:00, mai bei şi vreo 400 ml de Coca-Cola? Se întâmplă că e ora 4:30 şi eu încă nu dorm. :| Am încercat toate variantele, de la cele clasice cu oile şi melodiile de pe telefon, până la cea de creare a shopping wishlist-ului pentru noul sezon, dar se pare că nimic nu merge şi noaptea asta e sortită a fi una albă.

Pentru că tot n-aveam ce face, am zis că n-ar fi rău să
mai consum nişte curent deschid puţin PC-ul şi să scriu câteva rânduri pe blog, pentru că ai mei cititori devotaţi erau (probabil not!) nerăbdători pentru veşti noi. Mare lucru nu am făcut, decât că azi ieri am fost într-o vizită fulger la Iaşi, în scop strict medical. La 12:00 am plecat, la 13:40 eram în taxi în drum spre dentist, dar bineînţeles că am întârziat până pe la fix din cauza traficului. Cum operaţiunea "verificat - strâmtat - salutat" nu durează mult, la 14:25 eram deja pe scări la Moldova, făcându-mi curaj să intru câteva minute la Leonardo. Deşi urăsc să merg singură la cumpărături, parcă ceva mă împingea să intru, poate - poate mai luam ceva pe ultima sută de metri, aşa cum mi se întâmplă în unele situaţii fericite. Dar se pare că de data asta norocul n-a fost de partea mea, pentru că în lipsa unei păreri secundare nu m-am putut decide la nimic. Dar tot răul spre bine, pentru că am mers repejor înapoi la autogară, ca să-mi ocup locul rezervat pentru microbuzul de 15:30. Nici nu ştiu când am ajuns acasă, dar mi s-a părut că a fost cel mai scurt drum pe care l-am parcurs, poate şi din cauză că era un aer respirabil şi n-am dat peste niciun specimen dubios.

Pentru că deja e 10 septembrie, mi-am amintit că fix acum 5 ani m-am mutat la noua mea casă şi pe vremea asta dormeam la parter pe o canapea, pentru că mobila mea nu venise încă. Ce vremuri şi cât curaj din partea mea să stau singură acolo într-o casă nouă... La început mă gândeam că o să am probleme cu adaptatul, că nu mă voi simţi "acasă", dar acum categoric sunt...acasă! Şi ar fi timpul să mă întorc în patul meu, poate voi putea adormi măcar acum, când am conştiinţa curată că nu am lăsat o altă zi să treacă fără să scriu pe blog.

Nimic deosebit, nimic banal

Nu mă întrebaţi cum am reuşit, dar iar au trecut două săptămâni de când n-am mai postat nimic. Ca să fiu sinceră, parcă nu prea mai aveam chef de povestit ce-am mai văzut prin lume, nici de comentat vreo ştire cu protagoniste semi-îmbrăcate, nici de melodii sau link-uri. Mi-a fost în continuare prea cald, prea lene...prea bine în vacanţă. :D Partea bună a celor două săptămâni care au trecut e că m-am (re)apropiat de cei din jurul meu, cei care au fost acolo de 19 ani şi ceva şi pe care de multe ori îi neglijam în favoarea mediului online sau a altor probleme mai mult sau mai puţin iminente. Pe lângă asta, nu am inventat nimic, nici nu mi s-a construit vreo statuie între timp, dar aşa cum am mai zis, ăsta nu e un motiv să renunţ la a mai scrie. Cine vrea să mă citească este invitatul meu, dar dacă nu se oferă nimeni nu e nicio problemă; eu sigur îmi voi citi cu drag însemnările peste câţiva ani, cam aşa cum fac acum cu bătrânul meu jurnal tradiţional, care datează tocmai din clasa a VIII-a.

Ieri am fost din nou la Iaşi (damn it, se pare că nu pot sta prea mult fără el!), mi-am călcat pe inimă şi am mâncat covridog covricheese, am hrănit şi porumbeii de la Balena, m-am chinuit 5 minute să introduc o bancnotă în tonomatul de îngheţată, ca mai apoi să constat că de fapt nu mergea deloc (ce supărată am fost!), am râs şi am fost fericită, m-am întristat puţin văzând ce pustiu e şi Iaşul fără studenţii săi. După cum spuneam, nimic deosebit şi nimic banal totodată, doar am încercat să profit la maxim de ultima zi din iulie. E foarte ciudat că nu m-am gândit niciodată până acum că de fapt atunci când spui "ultima zi din luna X", nu doar că e ultima zi, dar e şi singura ultimă zi a lunii respective din acel an, care nu se va mai întoarce niciodată. Nu ştiu dacă aţi înţeles ceva din ultima propoziţie, e cam complicată, ce-i drept, dar aşa îmi place mie să fac de multe ori - să mă complic aparent degeaba, doar pentru că mi se pare că satisfacţiile vor fi mai mari la final.

Apropo de complicaţii sau mai degrabă de lipsa lor, trebuie să vă spun că iarăşi voi pleca departe de internet, Messenger, Facebook, Fishville şi tot ce îmi mai consumă din resurse atunci când sunt acasă. Mă duc la ţară pentru câteva zile, începând de marţi până...nu se ştie exact când. Partea mea "preferată" constă în faptul că va trebui să schimb mai multe mijloace de transport şi să-mi cumpăr bilete de tren pentru alt loc decât Iaşi. Dar vorba aia, când ai aproape 20 de ani nu prea îţi permiţi să dai greş cu chestiile organizatorice.

Şi pentru că tot nu ştiu când o să mai scriu, mai zic o idee aşa ca de final. Mi s-a făcut dor de Crăciun! E cam dubios să îmi fie dor de el în prima zi de august, mai ales că e încă fooooarte vară, dar aşa sunt eu: iarna vreau vară şi vara vreau iarnă! :)) Şi pentru că tot a venit vorba de sărbători, vreau să-i fac nişte urări unei foste colege de generală, Teresa C. Nu ştiu dacă mă citeşti, dar oricum: La mulţi ani şi să fii fericită! Şi nu în ultimul rând, ţin să menţionez că mi-e dor maxim de Andreeea Cole a mea! >:D<

Aşa ca pentru încheiere, o să postez o poză făcută azi, la insistenţa mamei.
Să fiţi cuminţi şi să vă bucuraţi de luna august a lui 2010!

Unde e Aurea Mediocritas?

- Ce vrei să te faci când o să fii mare?
- Prinzător de cârtiţe.

Probabil asta ar spune motanul meu Zein dacă l-ar întreba cineva, întrucât de duminică încoace este eroul cartierului. De când au înflorit lalelele, tot ce auzeam în legătură cu casa şi grădina era: "Ce ne facem cu cârtiţa aia?", "Cârtiţa a făcut..." etc. Noroc cu el, viteazul care a prins-o şi ne-a scăpat de problemă. Deşi trebuie să recunosc că îmi era milă de bietul animal, eram foarte mândră de Zein, pentru că şi-a dovedit utilitatea şi devotamentul faţă de familie. Iar după ispravă, şi-a luat porţia de odihnă bine meritată.


În rest, a fost o săptămână leneşă - leneşă, cu călduri prea mari şi prea nepotrivite pentru stat acasă, dar am încercat să nu mă mai gândesc ce era dacă ar fi fost aşa vremea la mare. Nu am avut chef să fac nimic, am preferat să mă mut de la PC la TV şi invers şi să-mi fac planuri pentru reîntoarcerea la facultate. Deşi n-aş fi crezut niciodată, dar chiar aştept cu nerăbdare să înceapă. Vineri am fost într-o scurtă sesiune de shopping plimbare la Iaşi, care mi-a amintit ce mult îmi place oraşul; măcar acolo nu se uită nimeni ciudat la tine şi nu găseşti la fiecare metru cel puţin o persoană pe care o ştii din şcoala generală. (A nu se înţelege că am ceva cu vechile cunoştinţe, doar că uneori chiar vreau să privesc oamenii şi să îmi imaginez poveştile lor de viaţă, fără să ştiu deja toate detaliile picante ale adolescenţei.)

În Huşi, lucrurile stau cu totul altfel: dacă nu eşti piţipoancă cu tocuri şi pantaloni scurţi sau spargatoare de seminţe în parc, nu exişti! Desigur că se poate să fii şi de ambele, adică seara prima variantă, iar în restul timpului persoana cea mai vulgară din câte există.

Şi totuşi, unde e aurea mediocritas, Horatius?

Cum să mergi la mărire

sau Câte lucruri încap într-o geantă

Dacă la începuturile mele de boboc nu am profitat de dreptul studentului la o mărire pe semestru, am zis că măcar acum la final de an să găsesc un pretext bun pentru a-mi mari media a mai sta cu fetele pentru 24 de ore în fosta mea cameră de cămin. Şi uite aşa mi-am transformat geanta preferată în adevărată geantă de voiaj şi am plecat. Şi cum vremea a fost deosebit de capricioasă (nu-mi place cum sună cuvântul asta) cu fiţe în ultima vreme, printre triouri şi-au făcut loc desigur o umbrelă şi o geacă. Deşi nu e din piele de şarpe, biata mea poşetă arăta ca un piton. :))

În rest, la mărire a fost ok să zicem, exceptând faptul că pixul meu aproape scotea flăcări pe nas prin capac. Şi ca ziua să fie până la urmă perfectă, am luat-o pe Andreea ca să păcătuim împreună cu o îngheţată în Piaţa Unirii şi cu o mini-sesiune de shopping pe ultima sută de metri. Culmea e că e a doua oară când îmi găsesc ceva adorabil în acest mod. Ce mi-a plăcut şi mai mult a fost că m-am trezit cu un vizitator în cabina de probă. Nu mă gândiţi la prostii, pentru că era vorba de o fetiţă foarte scumpă şi creaţă, care venise după mine să îmi spună că îi place bluza mea. Am invitat-o înăuntru să-şi dea cu părerea şi întrucât rochiţa aleasă de mine i-a plăcut şi ei, şi Andreei, şi mai ales mie, am luat-o pe loc, apoi am alergat spre autogară, cu geanta chiar mai plină ca la întoarcere.

Şi tot în legătură cu călatoriile, ar mai fi încă un mic amănunt, pe care prefer să vi-l spun de pe acum pentru că nu garantez că voi mai putea scrie până plec din nou, de data asta ceva mai departe de 100 de km. Asta se va întâmpla duminică noaptea, iar destinaţia e...Costineşti. Promit să mă întorc cu poze şi multe amintiri frumoase. Până data viitoare, XOXO.

Chiar la timp pentru CM!

Dacă mă întrebaţi, nici eu nu ştiu cum am lăsat să treacă 3 luni şi 3 zile fără să mai scriu pe blog...măcar câteva rânduri, o poză sau un citat. Dar adevărul e că de multe ori vroiam să o fac, însă mereu intervenea ori vreun seminar la care trebuia să merg, ori un curs sau poate faptul că nu îmi mergea netul de cămin.

Şi dacă nici o dimineaţă din vacanţa de vară (ce-i drept, mult prea rece pentru data de 23 iunie), alături de cana mea mare cu cafea nu mă pot face să-mi (re)vină inspiraţia, atunci chiar că nu ştiu cine sau ce o mai poate face. :D Ideea e că tot nu îmi vine să cred că s-a terminat deja primul an de facultate, că nu mai sunt boboacă...Pe de-o parte, îmi pare rău că a trecut aşa de repede, pentru că de la anul nu se ştie ce va mai fi, dar pe de altă, să zicem că sunt deschisă noilor experienţe. Bineînţeles că despărţirea de cămin şi de colegele de cameră a fost grea, şi la propriu, din cauza celor 423583 de bagaje, dar mai ales la figurat. După ce stai în X metri pătraţi cu cineva timp de 9 luni, e chiar greu să pleci aşa pur şi simplu...dar uneori e necesar să pleci, ca să ai unde te întoarce.

Şi ca să mă opresc aici cu partea dramatică, trebuie neapărat să relatez o fază de vineri din Piaţa Unirii. Stând cu Andreea pe o bancă, vedem amândouă o mascotă - leu uriaşă îndreptându-se către noi, moment în care eu am venit cu replica memorabilă: "Dacă leul asta vine la mine, eu ţip..N-am fost învăţată cum să mă comport cu un leu!"

Bineînţeles că am început amândouă să râdem, iar leul chiar a venit la noi, ne-a făcut cu mâna şi ne-a întrebat dacă râdeam cumva de el. Noi, ca în reclama la 7 Days, am băgat rapid mulţi de Nu, Nu, Nu şi se pare că am fost convingătoare, pentru că ne-a trimis la "Fata în verde, să ne dea Fanta". Ca să fac o mică reclamă, Fanta Fructe neîmblânzite - ediţie limitată pentru Campionatul Mondial :D. Poate nu sunt eu mare fană a fotbalului, dar cu leul, brăţara şi melodia oficială m-au dat gata, aşa că dacă mă vedeţi ascultând la maxim melodia şi purtând brăţara, să nu vă mire.

Altceva nu aş vrea să mai scriu deocamdată...dacă o să mai am ceva de zis zilele astea, sigur o voi face, dacă nu...peste următoarele 3 luni. Nu mă aştept să îmi mai citească cineva blogul, dar dacă totuşi o face, mulţumesc! :">

Pentru că tu exişti

Pentru că mi-e dor de mare şi de acele vremuri,
pentru că azi a fost o veritabilă zi de primăvară,
pentru că acel băiat a cumpărat un buchet de flori prietenei
lui de la vânzătoarea pe care toată lumea o ignora,
pentru că am observat lumea privind pe geamul tramvaiului 1...
şi pentru că tu exişti!

Fără titlu - găsiţi voi unul

Nu ştiu cum am reuşit, dar iar a trecut o săptămână întreagă fără să postez vreo ceva. Cred că de vină a fost orarul minunat al grupei 1 + cât mai multe plimbări cămin - facultate pe jos, că durează 3 săptămâni până ne dau nişte amărâte de abonamente. Tot norocul nostru e că s-a mai încălzit afară şi ne permitem să ajungem în bune condiţii, deşi după două drumuri dus - întors, eu una nu mai sunt bună de nimic.

Luni şi marţi cel puţin cred că mi-am făcut porţia de plimbat şi shopping până la sfârşitul lunii. Adică cam aşa: Târguşor Copou - Universitate - Gară - Piaţa Unirii şi return. Mama sigur a zis că m-a drogat cineva de am mers eu aşa mult pe jos. Dar măcar era frumos, cald şi soare; cred că chiar a avut efect încercarea mea de a chema primăvara. Zilele trecute însă am stat cu frică din cauza tipului ăluia care înţepa fete, mai ales că l-au prins la câteva sute de metri de căminul meu. :| Şi ca să fie complet, am mai citit şi în nu ştiu ce ziar că nu e sigur dacă e chiar el sau doar unul care l-a copiat. Adică ce naiba, cum puteţi să scrieţi aşa ceva, de să-mi fie mie frică şi acum să ies singură din casă?

Cireaşa de pe tort a săptămânii este desigur seminarul de statistică din seara asta. Din surse sigure, ştiu că ne cheamă pentru o oră numai ca să facă prezenţa, asta în condiţiile în care marea majoritate a studenţilor nu mai găsesc mijloc de transport spre casă după ora 17 (asta e doar pentru Huşi) o anumită oră. Mă rog, orar nebun - sistem nebun. Când ne obişnuisem şi noi cu evaluarea pe parcurs, se zvoneşte că se revine la sesiunea normală. Chiar aş vrea eu să văd cum o să învăţam 15 cursuri la fiecare materie în două săptămâni, că oricum mai devreme de iunie nu se apucă nimeni nici măcar să şteargă de praf cărţile.

Şi apopo de asta, când o să fiu mareeeee, vreau să am un centru xerox al meu, că m-am săturat de câte ori trebuie să mă duc la PIM: xeroxat, legat, capsat, pierdut stick-uri etc. Zi frumoasă şi weekend însorit!

PS: Este primul meu post scris în Iaşi, în camera mea, la laptop-ul meu. I'm so proud about it!:))

Chemăm primăvara?

Oficial, m-am săturat de iarnă! Cu toate că până nu de mult era anotimpul meu preferat şi oarecum continuă să fie, îmi place doar luna decembrie, în rest dacă s-ar putea, aş şterge cu totul ianuarie şi februarie din calendar. Frigul şi ninsoarea sunt acceptabile, dar ceaţa şi natura asta care plânge nu face decât să-mi inspire milă.

Apropo de asta, mă uitam ieri când mergeam să mă întâlnesc cu Andreea, la oamenii din jurul meu. Era o oră când mulţi ieşeau de la serviciu, dar nu ştiu dacă am văzut vreun zâmbet sau orice sentiment pozitiv cât de mic pe faţa cuiva. Mi s-a părut că toată lumea mergea, se comporta şi vorbea mecanic, exact ca în poezia pe care a scris-o Ion Minulescu fiind inspirat de Huşi.

Din punctul ăsta de vedere, mi-e dor de Iaşi, de viaţa lui, de culori, de oameni care ştiu să-ţi zâmbească în tramvai şi să-ţi aducă un strop de fericire doar pentru simplu fapt că trăieşti, atunci când alte motive mai bune chiar nu reuşeşti să găseşti. Cred că zâmbetul e singurul lucru gratis în ziua de azi, când unii ar fi în stare să ne ia taxe şi pe aerul respirat. De aceea îmi place tare mult citatul lui Jeanne Wasbro: Zâmbetul e ca ştergătorul de parbriz; nu opreşte ploaia, dar îţi permite să-ţi vezi de drum.

Deci, nu uitaţi să zâmbiţi azi, poate împreună vom reuşi să chemăm primăvara! :)

Poveşti din tramvai

Se zice că întotdeauna, cu o regularitate aproape fără limite, drumul spre casă e cel mai scurt. Însă nimeni, pe nicăieri nu menţionează care este adevarata casă: cea în care te-ai născut şi ai crescut, cea în care te-ai mutat cu părinţii, camera strâmtă de cămin pe care o împarţi cu fetele sau casa pe care o desenai pe hartie încă de când erai mică ca fiind casa ta – a ta şi a familiei tale, ori poate chiar palatul lui Făt – Frumos.

Un alt lucru pe care niciodată nu l-am înţeles este de ce în poveştile pe care mi le citea bunica nu se zicea niciodată că e posibil ca prinţul chiar să nu apară, oricât de multe obstacole am depăşi şi cu oricâţi balauri fioroşi ne-am lupta. Nimeni nu avertizează asupra faptului că viaţa nu e deloc atât de perfectă cum ne place încă să credem şi atunci când mai creştem. Desigur că viaţa e frumoasă totuşi şi aşa, în imperfecţiunea şi uneori banalitatea ei, însă cum rămâne cu toate visele şi aspiraţiile din subconştientul nostru, care par să crească odată cu noi? Resemnarea, conformismul să fie cheia? Sau trebuie să luptăm până în ultima clipă cu morile de vânt, sperând totuşi să obţinem măcar o mică parte din ce ne-am imaginat că vom avea? Eu mereu am apelat la a doua variantă, dar simt că mă lasă puterile… Nu cedez prea usor, însă dacă până acum era mereu cineva acolo să mă ridice, acum fie o voi face de una singură, fie rămân pentru totdeauna jos.



Fără (aparent) nicio legătură cu textul de mai sus, o sa fac un efort să rescriu foarte pe scurt o povestioară ce m-a impresionat şi pe care plănuiam sa o postez pe blog acum câteva zile, însă pierderea stick-ului pe care o scrisesem mi-a facut imposibilă publicarea ei în momentul respectiv.

S-a întâmplat exact acum o saptămână, în tramvaiul 1… Un el şi o ea, stând pe scaune paralele din lipsă de alte locuri disponibile. Pe tot parcursul călătoriei, au vorbit prin semne, lucru care nu mi s-a părut cu mult deosebit, pentru că am învăţat să las la o parte orice sentiment de milă când vine vorba de astfel de cazuri şi să le arăt acestor oameni tot respectul meu pentru determinarea de care dau dovadă luptând împotriva destinului. Însă când se apropia o staţie, fata s-a ridicat, pregătindu-se de coborâre, dar uitându-se tot spre băiat. Atunci, în secunda în care ochii li s-au întâlnit, am văzut atât de multe în acea privire… E greu de zis dacă era iubire – sau mai bine zis, cu siguranţă nu era o iubire normală, comercială, ca cea impusă de sărbătorile din februarie – era iubire, plus încă ceva. Acel CEVA! Adoraţie fără margini, devotament, privire ce ar fi luminat cu succes tot oraşul, sacrificiu suprem, persoana celuilalt mai presus de a ta, doi oameni funcţionând ca un întreg.

Văzând toate acestea, pentru prima dată în viaţă mi-a fost ruşine… ruşine faţă de mine, pentru că nu mai sunt capabilă să iubesc aşa. E trist şi totuşi multumitor într-o oarecare măsură că, cel puţin la momentul respectiv, am ştiut şi eu cum e...

Dacă persoanele din povestioara mea se recunosc, chiar e o lume mică. :)

PS: Nu e nevoie de o zi specială pentru a iubi pe cineva din tot sufletul. Anul asta sunt anti – Valentine’s Day!

Bine v-am regăsit!

Cine ar fi crezut că îmi va lua 3 săptămâni ca să mă întorc acasă? Acasă la ai mei, evident; pentru că deja căminul e a doua mea casă, la fel cum Iaşi-ul m-a acaparat cu totul. Deşi îmi doream mult să îi revăd pe cei dragi, când am intrat în Huşi totul mi se părea mai mic şi cenuşiu ca niciodată. După prima noapte în patul meu dublu, îmi regret deja statutul de Rapunzel, care îşi lăsa în jos părul de la patul etajat şi gustările cu ciocolată de la 12 noaptea.

După cum ziceam şi în ultimul post, îmi doream să mă mut cu Andreea, ceea ce am şi reuşit. Şi ca să fie totul şi mai frumos, avem o colegă de cameră super, care vroia neapărat să mă re-apuc de bloguit, după cât am bătut-o la cap zilele astea că vreau net. Miss you already, M.D. >: D<

În legătură cu facultatea, până acum mi se pare relativ ok, cu excepţia unei materii şi a unui prof pe care nu-l suport de nicio culoare, dar era de aşteptat să dau peste cel puţin un astfel de specimen. Problema e că săptămâna viitoare deja am primele teste şi eu nu am învăţat mai nimic, dar văd eu cum o scot la capăt. Până acum ne-am ocupat vremea cu filme, Gossip Girl, râsete din orice, treburi casnice, plimbări, pierdut de eşarfe în Mall şi, evident, cumpărături. Cum eu nu prea eram obişnuită să fac multe, am avut serios de recuperat, ca să ajung de la stadiul de Ou la cel de Super-Ou şi sper că până plecăm în vacanţă de Crăciun să fiu găină. =))

Partea cea mai bună a acestor săptămâni e că mi-am îndeplinit unul din visele mele cele mai mari: acela de a mă întâlni cu Nastea, prietena cu care vorbeam pe mess de 3 ani. Încă nu îmi vine să cred că ne-am întâlnit şi că va rămâne în Iaşi la facultate. Asta da noroc, nu-i aşa? ;;) Poze încă nu am, pentru că iubita mea cameră face figuri, aşa că o să scot când se poate şi le postez când o să am şi eu net în cămin, că până acum nu ştiu cu ce s-au ocupat aia de la administraţie.

Aşa, şi încă ceva ca să nu uit. Metodele de agăţat noi pe care le-am auzit:

1.Vorbind la telefon, îmi zice unul mai bine nu zic, nu ar da prea bine pe blog;
2.Ploua şi mergeam cu Andreea pe stradă, fiecare cu umbrela ei şi un tip venind din direcţia opusă îi ţinea umbrela unei fete. Când trece pe lângă mine, mă întreabă: "Nu vrei să ţi-o ţin şi ţie?". Eu, în locul tipei, jur că îi dădeam una. =))

În mare, cam asta ar fi rezumatul celor 3 săptămâni, dar normal că sunt momente pe care prefer să le ţin numai pentru mine şi fetele mele, aşa că dacă aveţi întrebări suplimentare, adresaţi-vă medicului sau farmacistului. :P

PS: Mulţumesc pentru că aţi mai trecut pe aici şi aţi comentat şi îmi cer scuze că nu am comentat înapoi, dar să ştiţi că am citit în mare parte. Ne mai "auzim" când o să pot şi eu folosi laptop-ul ăla şi la altceva decât Spider Solitaire!

PS2: Recomand cu căldură Magnet-ul! Thanks, Q. :P