Cinderella did not google Prince Charming

Se pare că în sfârşit a venit şi mult aşteptatul 13 septembrie, data de lansare a sezonului 4 din Gossip Girl, care continuă să rămână my number one în top seriale preferate. Bineînţeles că pentru noi, cei din România, 13 s-a transformat în 14, iar subtitrarea lipsă nici nu mai contează când e vorba de ultimele bârfe din New York Paris New York + Paris. Cred că mulţi dintre voi ştiţi că iubesc ambele oraşe, deşi n-am fost încă în niciunul, aşa că sezonul şi mai ales episodul ăsta pare promiţător şi mai mult decât plin de surprize. Nu vreau să dezvălui prea multe detalii, poate mai sunt persoane care nu l-au văzut încă şi nu vreau să le stric elanul. Şi ca să nu las chiar în aer titlul postului, menţionez că este replica mea preferată din episodul curent, spusă de nimeni alta decât Serena van der Woodsen în persoană. :D

Dar ca să fac o balanţă între S. şi Blair, căci şi pe ea o admir, pot să spun că iubesc bentiţele ei, atât de mult încât m-am decis să vă arăt colecţia mea în devenire şi totodată să lansez provocarea celor care mă citesc şi au blog să scrie şi ei despre ceea ce colecţionează. Făcând poza, am realizat că nu am chiar aşa multe precum credeam şi că merge să-mi mai iau vreo câteva cu prima ocazie de cumpărături. À la prochaine fois, bisou bisou!

Happy SS 16, sis!

Recunosc! Nu am avut curaj să scriu nimic ieri, pentru că mă temeam să văd data care avea să apară deasupra postului: "1 septembrie 2010". Evident că nu îmi era frică de 1, pentru că în fond avem ce sărbători (6 luni), dar nu-mi plăcea cum sună partea cu "septembrie". Încă încerc să-mi aduc aminte de când am început să urăsc toamna, dar uitându-mă pe blog, văd că nici acum 3 ani, când am început să scriu, nu-mi era prea dragă. Totuşi când eram mai tânără mică parcă nu ţin minte să fi fost aşa mare impactul negativ pe care îl are acum asupra mea. Cum a dat puţin frigul şi umezeala, cum stau în pat ca o legumă şi nu mai am chef de nimic, dar pot măcar să mă felicit că am apucat să merg la gelaterie. Dar nu vreau să continuu cu lamentările tomnatice şi nici să postez vreo poezie emo, ci să mă bucur pentru că vine singura zi din septembrie care merită - 3 septembrie. Ştiu că e abia mâine, dar vreau să o iau din timp şi să fac urările necesare:

PAM - PAM! Sis a mea e disponibilă şi mai sweet ca niciodată! Cu alte cuvinte, a venit momentul pe care îl aşteptam încă de anul trecut, cel în care îţi pot ura Happy Super Sweet Sixteen!!! :* Chiar dacă o să te sun şi la miezul nopţii să îţi zic cât te iubeee şi că sunt mândră că am o sis aşa mare, nu mă pot abţine să nu fiu prima care îţi scrie post pe blog. Am recitit mesajul de anul trecut, mi-au dat puţin lacrimile, m-am gândit la ce-aş putea să mai adaug şi nu pot să zic decât că sunt fericită că n-am lăsat lipsa temporară a netului şi alte probleme de "boboace" să ne strice relaţia. Îmi pare rău că n-o să fiu mâine acolo cu tine, dar într-o bună zi, sigur nu mai scapi tu de mine! :-" Şi pentru că o poză valorează cât 1000 de cuvinte, uite ce am încercat să fac până ne vom vedea personal:

Princess of the Ring

Chiar dacă nu am urmărit The Lord of the Rings, măcar acum am un motiv să fiu Princess of the Ring - acel inel care e capabil să-mi facă mâna să tremure, faţa să mi se înroşească şi inima mea să se conecteze cu inima lui / ta! Îţi mulţumesc pentru că eşti alături de mine şi mă iubeşti exact aşa cum sunt!

Revederea cu Lucas

Aşa cum spuneam săptămâna trecută, mini-vacanţa mea la ţară şi-a meritat pe deplin numele, întrucât vineri la ora 16:00 eram deja acasă, luptându-mă cu căldura şi cu somnul provocat de trezirea foarte matinală (5:45). Nu pot să mă plâng că nu a fost plăcută escapada, doar că plictiseala s-a cam simţit la ea acasă. Din lipsă de alte activăţi interesante, am trecut la inspectarea bibliotecii din dotare, unde n-am găsit altceva mai interesant de lecturat decât o carte de poveşti de Slavici.

Hai că acum am minţit puţin; de fapt, erau chiar multe titluri interesante, chiar şi cărţi de psihologie, dar neuronul meu avea şi el nevoie de o pauză, aşa că l-am lăsat să-şi manifeste fluturaşii. Şi încă un lucru care mă face să fiu o mică trişoare: am dat peste un volum de poezii "însemnate" de tatăl meu, din care mi-am ales câteva pe care le-am transcris întru-un post separat. M-a surprins în mod plăcut faptul că am găsit una de Jacques Prevert, autor care îmi plăcea şi mie datorită acestei poezii.

Şi ca totuşi să nu-mi dau de tot cu firma-n cap din cauza faptului că am citit poveşti la aproape 20 de ani, încerc să compensez prin a vă spune că până la urmă m-am descurcat bine cu biletele de tren, bagaje, trolere (nu ale mele) & C.o, ceea ce înseamnă că nu-s chiar degeaba pe aici.

Însă trebuie să recunosc că ceea ce aşteptam cel mai mult din deplasarea mea era să-l văd pe Lucas, unul din cei 4 pisoi "producţie proprie", pe care l-am dus la ţară acum 3 ani şi de atunci nu l-am mai văzut. Dar aşteptarea a meritat, pentru că l-am găsit mare, gras şi la fel de adorabil precum mi-l aminteam.

Unde e Aurea Mediocritas?

- Ce vrei să te faci când o să fii mare?
- Prinzător de cârtiţe.

Probabil asta ar spune motanul meu Zein dacă l-ar întreba cineva, întrucât de duminică încoace este eroul cartierului. De când au înflorit lalelele, tot ce auzeam în legătură cu casa şi grădina era: "Ce ne facem cu cârtiţa aia?", "Cârtiţa a făcut..." etc. Noroc cu el, viteazul care a prins-o şi ne-a scăpat de problemă. Deşi trebuie să recunosc că îmi era milă de bietul animal, eram foarte mândră de Zein, pentru că şi-a dovedit utilitatea şi devotamentul faţă de familie. Iar după ispravă, şi-a luat porţia de odihnă bine meritată.


În rest, a fost o săptămână leneşă - leneşă, cu călduri prea mari şi prea nepotrivite pentru stat acasă, dar am încercat să nu mă mai gândesc ce era dacă ar fi fost aşa vremea la mare. Nu am avut chef să fac nimic, am preferat să mă mut de la PC la TV şi invers şi să-mi fac planuri pentru reîntoarcerea la facultate. Deşi n-aş fi crezut niciodată, dar chiar aştept cu nerăbdare să înceapă. Vineri am fost într-o scurtă sesiune de shopping plimbare la Iaşi, care mi-a amintit ce mult îmi place oraşul; măcar acolo nu se uită nimeni ciudat la tine şi nu găseşti la fiecare metru cel puţin o persoană pe care o ştii din şcoala generală. (A nu se înţelege că am ceva cu vechile cunoştinţe, doar că uneori chiar vreau să privesc oamenii şi să îmi imaginez poveştile lor de viaţă, fără să ştiu deja toate detaliile picante ale adolescenţei.)

În Huşi, lucrurile stau cu totul altfel: dacă nu eşti piţipoancă cu tocuri şi pantaloni scurţi sau spargatoare de seminţe în parc, nu exişti! Desigur că se poate să fii şi de ambele, adică seara prima variantă, iar în restul timpului persoana cea mai vulgară din câte există.

Şi totuşi, unde e aurea mediocritas, Horatius?

Costineşti 2010

Aşa cum promiteam la sfârşitul ultimului post, am revenit cu forţe proaspete şi mai multă lene, dar cel puţin mi-am ţinut promisiunea de a mă încărca cu energie pozitivă şi peisaje superbe, pe care am încercat cât de cât să le imortalizez cu ajutorul camerei foto.

Călătoria cu trenul a decurs bine, chiar dacă mi se părea că nu mai ajungem odată şi la intrarea în Constanţa deja ploua, ceea ce nu a fost tocmai cel mai încurajator lucru din lume. Cel puţin când am ajuns în Costineşti, vremea era ok şi am putut admira din prima epava, care era fix lângă pensiunea unde am stat noi.

Primul contact cu marea după doi ani a fost emoţionant şi totodată mi-a deschis şi mai mult apetitul pentru apă, astfel că abia aşteptam să mă întorc pe plajă, de data asta echipată corespunzător. Primele trei zile de plajă au fost ok, cu vreme bună şi multă cremă de protecţie, dar apoi vremea s-a supărat pe noi şi nu prea m-a lăsat să mă bronzez. Dar asta e mai puţin important, mă bucur mai mult pentru că am fost acolo, am inhalat briza şi am petrecut nişte momente foarte frumoase.

Un alt lucru care mi-a plăcut a fost că nu am intrat deloc pe internet, telefonul a stat mai mereu în cameră, iar televizorul l-am băgat prea puţin în seamă. Cred că îmi era dor să văd cum e viaţa cu mai puţină tehnologie, dar cu mai multă conectare cu persoana de lângă tine. Partea mea preferată din toată vacanţa a fost desigur să privesc răsăritul. Deşi a fost al doilea din viaţa mea, parcă e altceva când îl vezi alături de cineva special...

În afară de a lenevi la soare, mă mândresc cu faptul că am fost la un film 7D, The Haunted House, care trebuie să recunosc că a fost prea tare. Deci dacă aveţi ocazia, mergeţi cu încredere, merită fiecare bănuţ. :D Şi încă un lucru care mă bucură e că am cunoscut-o personal pe o prietenă de pe mess, Ioana, cu care vorbeam de vreo 4 ani. Şi să nu uit desigur de ultima achiziţie făcută: un tatuaj pe care mi-l doream de multă vreme. Chiar dacă ţine doar 3 luni, mă bucur că mi l-am făcut şi cred că îmi va aminti mereu de vacanţa asta.

Dar pentru că o poză valorează cât 1000 de vorbe, o să pun aici câteva reprezentative, iar pe restul le puteţi găsi pe conturile mele de Hi5 şi de Facebook.

Dupa 17 "ani"...visele noastre se împlinesc!

17 martie...17 "ani" de când viaţa a început să mi se schimbe, 17 "ani" de când am sentimentul că în sfârşit îmi va fi bine. Bine pe termen lung, nu doar până când capriciile cuiva vor decide contrariul, aşa cum am tot păţit de-a lungul timpului. De data asta, nu pot decât să sper că va fi altfel, că o să reuşesc să-mi împing propiile limite mai departe decât au fost vreodată, că realitatea va învinge iluziile adunate în globul meu de cristal de prea mult timp.

Uneori, ce e vechi are şi el farmecul lui, dar alteori lucrurile păstrate prea mult timp trebuie aruncate pur şi simplu, ca şi cum niciodată nu ar fi existat. Totuşi, cuvântul "niciodată" e unul periculos; arma fatală e să ameninţi pe cineva cu "Niciodată nimeni nu te va mai ... aşa cum am făcut-o eu". Ei, serios? Eşti tu Mama Omida ca să prezici asta? Acum nu ştiu cine va mai citi şi cine se va mai simţi "Tu"-ul din toată povestea asta, dar dacă e cine cred eu, sigur nu e persoana corectă.

Bun, ştiu că v-am ameţit cu cele două paragrafe introductive, dar măcar la mine era o incoerenţă voită, spre deosebire de alte bloguri pe care le-am vizitat recent şi dau dovadă de acest lucru în mod frecvent şi sunt destul de sigură că nu e tocmai întâmplător. Şi acum pe bune, nu sunt rea, nici geloasă, invidioasă sau frustrată. Pur şi simplu unii chiar ar trebui să-şi vadă valoarea reală în oglindă şi nu una supra-apreciată, de genul pozei cu motanul ce se vede leu.

Poate majoritatea nu aţi înţeles nimic, dar la momentul oportun o să dau mai multe detalii dacă va fi nevoie. Deocamdată, aş mai putea adăuga că "Visele noastre CHIAR se împlinesc" şi că în weekend-ul ce a trecut am mers acasă la mine cu Nastea, să o cunoască şi ai mei, iar ce a ieşit a fost un weekend foarte frumos, o coadă împletită aşa cum numai ea ştie şi câteva lacrimi provocate de vizionarea unor materiale cu cea care ne-a făcut să ne cunoaştem: Adela. Nu cred că este vreo şansă cât de mică ca să citeşti aceste rânduri, dar oricum: Mulţumim, Adela! Dacă nu erai tu, probabil nu ne-am fi cunoscut niciodată şi am fi avut cu un prieten adevărat mai puţin. Ca să nu termin postul chiar aşa sec, având în vedere că sunt mereu pe fugă din faţa laptop-ului cu net, las şi câteva poze cu noi şi o melodie sugestivă pentru cele două prime paragrafe buclucaşe. Enjoy! :D

Soarele este verde şi iarba străluceşte

Acum un sfert de oră vroiam să mă apuc de scris un post calm, ba chiar cu o poză foarte amuzantă la final, însă după ce am văzut în sfârşit orarul pe semestrul al II-lea, trebuie să funcţionez pe principiul:

Calmează-te, ştii bine că putea fi mult mai rău! Soarele este verde şi iarba străluceşte, nu-i aşa? :D

Deci pe bune, orar mai tâmpit ca ăsta nu am văzut! Singurul lucru pentru care m-am rugat a fost să nu am luni ore de la 8, pentru că pur şi simplu urăsc să mă trezesc luni de dimineaţă. Şi ia ghiciţi ce am primit? Ore de la 8 lunea, miercurea şi joia chiar, ca să învăţ să mă trezesc la 6:30 probabil. Nu mai zic că vineri am până la 18, adică na, dacă am vreun gând să plec acasă să pot aştepta cu bucurie până sâmbătă dimineaţă :> Cireaşa de pe tort însă e că unele grupe au curs de engleză, noi avem seminar, că doar suntem grupa 1, trebuie să avem neapărat moţ.

Gata, mă opresc aici cu revolta că oricum nu prea mă ajută cu nimic. Totuşi o să postez şi poza, dacă tot am găsit-o în timp ce făceam curat. Opera mea într-o zi de leneveală prin cămin: omul - portocală, indecent după cum se poate observa. :))

Cea mai bună prietenă

Dacă tot vorbeam zilele trecute de prietenie, mi-am amintit că chiar de ziua mea ne-a oprit o domnişoară în Carrefour, care ne-a invitat să facem nişte fotografii tare haioase, dar care spun un mare adevăr.
Recunosc că am uitat cu desăvârşire să mă uit pe site-ul lor să văd dacă
le-au publicat, dar Andreea mi-a luat-o înainte, aşa că iată-le :D

7 motive :)

Pentru că...

...suntem prietene de 7 ani şi ne cunoaştem de 13;
...împărţim un prenume;
...eşti sora pe care niciodată nu am avut-o;
...mereu ai fost acolo când alţii mi-au întors spatele;
...niciodată nu m-ai lăsat la greu;
...suntem ca Ying şi Yang - două jumătăţi diferite ale aceluiaşi întreg;
...suntem NOI :x ...

Te iubi mult! :*

Amintiri din 2009

Dacă tot am întârziat şi cu urările de Anul Nou, cred că nu e o mare problemă dacă fac acum retrospectiva lui 2009. Per ansamblu, a fost un an bun, însă acum spre final nu mi-a mers tocmai cum am sperat, dar ştiţi cum se zice: Uneori, tot răul e înspre bine! ;)

Anul l-am început în forţă, cu un home-party marca C.(cine ştie, cunoaşte; pentru cine nu, asta e mama :D), de care chiar am fost mulţumită şi sper că la fel şi prietenii mei. Nu numai că am petrecut chiar drăguţ, dar am mai şi cunoscut pe cineva fix în ajunul lui 2009, care se pare că a rămas alături de mine şi la finalul anului.

A fost un an decisiv din multe puncte de vedere: clasa a XII-a, ultimele momente cu colegii, prietenie adevărată, banchet, pădure, meditaţii şi variante, bac normal (slavă domnului!) şi ... înscriere (la o singură facultate până la urmă), stres, admitere la buget, mutarea de acasă, prima zi de facultate, viaţă de cămin, noi prieteni, sentimente cu fluturi, primele examene - până în prezent trecute toate, balul bobocilor şi 19 ani.

Cele mai mari mulţumiri ale acestui an sunt că am reuşit să-mi urmez visul pe care îl aveam de 3 ani, de a ajunge unde mi-am dorit, că am cunoscut persoane dragi cu care până atunci vorbisem doar online, că am o companie atât de bună în cămin şi că am făcut-o pe Moş Crăciun, pentru prima oară din banii mei.

La capitolul minusuri, cea mai mare dezamăgire o am la capitolul cu două puncte şi un ics, dacă mă-ntelegeţi. A fost un an agitat, telenovelistic aş putea spune, însă cel puţin am reuşit să trag linie şi să disting binele de rău, să conştientizez că nu întotdeauna ceea ce ne-am dori este ceea ce ne-ar face cu adevărat fericiţi. Şi vorbind de fericire, am (re)ajuns la concluzia că lucrurile mărunte sunt cele care dau culoare vieţii, cele care contează şi cele pentru care, la un moment dat, vom lăcrima pe-ascuns.

Peisaj(e) de iarnă

Printre lucrurile de care mi-a fost cel mai dor în perioada în care n-am scris pe blog, trebuie să recunosc că se numără lepşele, iar astăzi Inka mi-a făcut o bucurie pasându-mi una în ton cu anotimpul.

Ideea este să postăm un peisaj de iarnă din oraşul nostru, însă eu ca de obicei, nu m-am putut limita la o singură poză, aşa că o să vă încânt cu 5, făcute în ultimele două ierni. (Nu că anul asta nu am fi avut zăpadă, dar tocmai pentru că a fost prea multă, nu am putut ajunge la beci, că să obţin o panoramă la fel de frumoasă.) Enjoy it şi nu în ultimul rând le invit pe Alecsa şi Nekta, pentru că sunt curioasă cum a arătat iarna în marile oraşe din ţară. :D
Update: şi Cora a fost dispusă să ne arate imagini cu Olteniţa.

Vreau si eu una :D

Papa, mai ştii cât m-am rugat de tine să-mi iei una..? :P




(sursa: Libertatea)

Miss him...

Pentru că:

- era mare şi fraier;
- era pufos şi dulce;
- mă trezea sâmbătă dimineţa la 8;
- era fotogenic şi stătea cum îl puneam eu;
- mă îmbrăţişa atunci când aveam cea mai mare nevoie;
- mereu zamebam natural la pozele cu el;
- l-am visat de două ori săptămâna asta;
- mi-e al naibii de dor de el.

DIOGO...

Din dragoste pentru...

...trandafiri, m-am întors la vechea mea pasiune - fotografia.
Vorba lui Jully, de acum o să fotografiez psihologia oamenilor,
aşa că profit cât mai am timp de frumuseţea naturii. :P

Nu uita să zâmbeşti azi

Bună dimineaţa, blogosferă! :D

Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, dar cert e că m-am trezit cu un zâmbet mare pe toată faţa (în ciuda nopţii agitate - o să vorbesc în alt post despre asta)
şi m-am decis să îl împart cu voi.


Aa, şi încă ceva, de data asta cu dedicaţie pentru sis-ul meu, care m-a angajat cu normă întreagă ca piscinar şi acum şi ceas deşteptător. :P



EDIT: Am primit şi eu ceva ;;)

Mă laud şi eu cu ei

Piticania pufoasă şi puricoasă [Costicel] =))



Motanul viril [Zein] ;;)

Pe când eram...

Pe când eram tânără, liniştită şi "fotografă"... acum toate s-au schimbat :|

Terapie cu fluturi

Deşi ieri uitasem de emoţii şi stres, azi m-am trezit foarte agitată după un coşmar privitor la comisia de la Bac (gândaci mari, negri şi păroşi, ştiţi voi :|), aşa că am decis să ies puţin în grădină. Şi am avut şi companie: un fluturaş care m-a făcut să alerg după el pentru a-i face o poză. După multe încercări, am reuşit, însă calitatea pozelor făcute cu 3,2-ul meu nu e foarte bună. :P