Sunt momente

(play while reading.)

Sunt momente ale uneor zile de toamnă în care simţi nevoia să te retragi în cei patru pereţi ai camerei tale încărcate de amintiri, să ignori orice mesaj supărător care încearcă să te invadeze şi să te tragă în afara zonei tale de confort şi să nu mai fii dispus să faci niciun compromis.

Sunt momente în care, chiar şi după o lună întreagă de absenţă, îţi faci curaj să deschizi din nou Blogger.com, neştiind măcar dacă vei da Publicare cuvintelor care se chinuie să iasă, să se elibereze şi să-şi croiască propria cale spre a fi citite mai departe.
 
 Sunt momente în care ţi se întâmplă multe, dar nu ai timp şi chef să povesteşti nimic; doar câteva sms-uri pot să-ţi confirme după atâta timp că ceea ce a fost chiar s-a întâmplat, că nu ai vrut aşa mult să existe acel ceva magic, încât ţi-ai imaginat cu o tărie de nedescris, până când chiar şi tu poţi fi minţit/ă.
 
 Sunt momente când vrei cu disperare să ai persoana pe care o iubeşti lângă tine şi numeri orele până când o vei aştepta acasă cu masa pusă. Mâncare la plic, dar până la urmă nici nu contează, atât timp cât e pregătită cu dragoste: dragoste de apă, dragoste de sare, aproape că aş putea spune dragoste de...mare.

Sunt momente în care nici nu realizezi cum a trecut prima lună de facultate, în care ai atât de multe de făcut, încât simpla relatare retrospectivă te îngrozeşte şi nici nu poţi să crezi că ai găsit resurse pentru a-ţi bifa totul pe lista ce are încă multe spaţii de completat.

Sunt momente în care aştepţi la rândul kilometric de la tonetă albastră doar că să simţi din nou sentimentul simplu de a te plimba pe traseul 1 / 13, fără grijă că biletul la fel de albastru se va încăpăţâna să nu primească ştampila fără de care e inutil.
 
 Sunt momente în care cea mai bună prietenă a ta face 20 de ani şi ţie nu-ţi vine a crede că în curând urmezi; momente în care sacrifici orice pentru a-i găsi un cadou care să-i vorbească de la prima vedere, momente în care te enervezi mai rău decât ea pentru că lucrurile nu sunt aşa cum ar trebui să fie.
 
 Şi, în cele din urmă, sunt momente când, nefiind obişnuit/ă să ai puţin timp liber, nu ştii ce să faci cu el şi încerci să rezumi ultima lună în câteva rânduri, pentru a nu avea impresia mai târziu că nici măcar n-a existat...un automne où il faisent beau...

Dulapuri şi amintiri

Unul din lucrurile pe care le urăsc mai mult decât însăşi toamna este să-mi fac curăţenie în dulap, iar când spun curăţenie nu mă refer la maldărul de haine amestecate pe care n-am apucat să le pun la loc, ci la schimbatul garderobei de vară cu cea de toamnă. Dulapul meu a fost săracul de el încăpător la vremea lui, adică acum vreo 5 ani, dar cum am încetat să mai cresc tot cam de pe atunci, lucrurile s-au adunat şi... fetele ştiu cum e senzaţia aia de "Îmi pare rău, dar chiar nu vreau să arunc lucrul X, chiar dacă nu-mi mai vine şi e clar că nu voi bea o poţiune de micşorare la fel ca Alice", "Bluza asta am purtat-o în prima zi din clasa a XI-a", "Când aveam fusta asta X s-a uitat la mine cu subînţeles" etc.

Adevărul este că eu sunt genul de persoană care se ataşează de lucruri şi care asociază totul cu ceva. Nu e vorba doar de haine aici, ci şi de cele mai banale chestii. De exemplu, am şi acum pe undeva acel cercel portocaliu în formă de picior, a cărui pereche este la S., o scrisoare din 2000 de la M., poza cu mine şi Andreeea din clasa a doua când eram amândouă îmbrăcate în roz şi tunse scurt (poate îmi dă voie totuşi să o postez) şi alte chestii de genul, cu care nu ştiu ce voi face când o să mă mut la casa mea, dar probabil o să văd eu atunci.

Şi ca să revin la minunatul meu dulap, mi-am amintit scena din Sex and the City: The Movie, când Carrie îşi vede dressing-ul dăruit de Big. Cred că este visul oricărei fete să aibă un asemenea spaţiu de depozitare şi să-şi poată ţine la un loc toate hainele de vară şi de iarnă şi nu separat, de parcă tu - cea de vară nu ai fi tot una cu tu - cea de iarnă. Şi ca să completez ceva pe lista de dorinţe, vreau un program care să-mi genereze automat ţinutele, ca să nu mă mai gândesc în fiecare zi cu ce să mă îmbrac şi mi-aş dori că cineva să aibă răbdarea de a-mi aranja hainele pe culori. Hai că răbdarea aş avea-o şi eu, numai să obţin mai mult loc. Sper totuşi să nu regret "ofensele" aduse spaţiului de depozitare de care dispun şi să mă trezesc că la începerea facultăţii nu o să am loc nici pentru un sfert din lucruri.

Şi chiar dacă am aberat despre dulapuri şi amintiri, nu pot să nu îi mai zic odată Alecsei La mulţi ani!, chiar dacă am înnebunit-o deja pe Facebook şi aseară la telefon. Deci, să fie party!

Happy SS 16, sis!

Recunosc! Nu am avut curaj să scriu nimic ieri, pentru că mă temeam să văd data care avea să apară deasupra postului: "1 septembrie 2010". Evident că nu îmi era frică de 1, pentru că în fond avem ce sărbători (6 luni), dar nu-mi plăcea cum sună partea cu "septembrie". Încă încerc să-mi aduc aminte de când am început să urăsc toamna, dar uitându-mă pe blog, văd că nici acum 3 ani, când am început să scriu, nu-mi era prea dragă. Totuşi când eram mai tânără mică parcă nu ţin minte să fi fost aşa mare impactul negativ pe care îl are acum asupra mea. Cum a dat puţin frigul şi umezeala, cum stau în pat ca o legumă şi nu mai am chef de nimic, dar pot măcar să mă felicit că am apucat să merg la gelaterie. Dar nu vreau să continuu cu lamentările tomnatice şi nici să postez vreo poezie emo, ci să mă bucur pentru că vine singura zi din septembrie care merită - 3 septembrie. Ştiu că e abia mâine, dar vreau să o iau din timp şi să fac urările necesare:

PAM - PAM! Sis a mea e disponibilă şi mai sweet ca niciodată! Cu alte cuvinte, a venit momentul pe care îl aşteptam încă de anul trecut, cel în care îţi pot ura Happy Super Sweet Sixteen!!! :* Chiar dacă o să te sun şi la miezul nopţii să îţi zic cât te iubeee şi că sunt mândră că am o sis aşa mare, nu mă pot abţine să nu fiu prima care îţi scrie post pe blog. Am recitit mesajul de anul trecut, mi-au dat puţin lacrimile, m-am gândit la ce-aş putea să mai adaug şi nu pot să zic decât că sunt fericită că n-am lăsat lipsa temporară a netului şi alte probleme de "boboace" să ne strice relaţia. Îmi pare rău că n-o să fiu mâine acolo cu tine, dar într-o bună zi, sigur nu mai scapi tu de mine! :-" Şi pentru că o poză valorează cât 1000 de cuvinte, uite ce am încercat să fac până ne vom vedea personal:

Revederea cu Lucas

Aşa cum spuneam săptămâna trecută, mini-vacanţa mea la ţară şi-a meritat pe deplin numele, întrucât vineri la ora 16:00 eram deja acasă, luptându-mă cu căldura şi cu somnul provocat de trezirea foarte matinală (5:45). Nu pot să mă plâng că nu a fost plăcută escapada, doar că plictiseala s-a cam simţit la ea acasă. Din lipsă de alte activăţi interesante, am trecut la inspectarea bibliotecii din dotare, unde n-am găsit altceva mai interesant de lecturat decât o carte de poveşti de Slavici.

Hai că acum am minţit puţin; de fapt, erau chiar multe titluri interesante, chiar şi cărţi de psihologie, dar neuronul meu avea şi el nevoie de o pauză, aşa că l-am lăsat să-şi manifeste fluturaşii. Şi încă un lucru care mă face să fiu o mică trişoare: am dat peste un volum de poezii "însemnate" de tatăl meu, din care mi-am ales câteva pe care le-am transcris întru-un post separat. M-a surprins în mod plăcut faptul că am găsit una de Jacques Prevert, autor care îmi plăcea şi mie datorită acestei poezii.

Şi ca totuşi să nu-mi dau de tot cu firma-n cap din cauza faptului că am citit poveşti la aproape 20 de ani, încerc să compensez prin a vă spune că până la urmă m-am descurcat bine cu biletele de tren, bagaje, trolere (nu ale mele) & C.o, ceea ce înseamnă că nu-s chiar degeaba pe aici.

Însă trebuie să recunosc că ceea ce aşteptam cel mai mult din deplasarea mea era să-l văd pe Lucas, unul din cei 4 pisoi "producţie proprie", pe care l-am dus la ţară acum 3 ani şi de atunci nu l-am mai văzut. Dar aşteptarea a meritat, pentru că l-am găsit mare, gras şi la fel de adorabil precum mi-l aminteam.

Nimic deosebit, nimic banal

Nu mă întrebaţi cum am reuşit, dar iar au trecut două săptămâni de când n-am mai postat nimic. Ca să fiu sinceră, parcă nu prea mai aveam chef de povestit ce-am mai văzut prin lume, nici de comentat vreo ştire cu protagoniste semi-îmbrăcate, nici de melodii sau link-uri. Mi-a fost în continuare prea cald, prea lene...prea bine în vacanţă. :D Partea bună a celor două săptămâni care au trecut e că m-am (re)apropiat de cei din jurul meu, cei care au fost acolo de 19 ani şi ceva şi pe care de multe ori îi neglijam în favoarea mediului online sau a altor probleme mai mult sau mai puţin iminente. Pe lângă asta, nu am inventat nimic, nici nu mi s-a construit vreo statuie între timp, dar aşa cum am mai zis, ăsta nu e un motiv să renunţ la a mai scrie. Cine vrea să mă citească este invitatul meu, dar dacă nu se oferă nimeni nu e nicio problemă; eu sigur îmi voi citi cu drag însemnările peste câţiva ani, cam aşa cum fac acum cu bătrânul meu jurnal tradiţional, care datează tocmai din clasa a VIII-a.

Ieri am fost din nou la Iaşi (damn it, se pare că nu pot sta prea mult fără el!), mi-am călcat pe inimă şi am mâncat covridog covricheese, am hrănit şi porumbeii de la Balena, m-am chinuit 5 minute să introduc o bancnotă în tonomatul de îngheţată, ca mai apoi să constat că de fapt nu mergea deloc (ce supărată am fost!), am râs şi am fost fericită, m-am întristat puţin văzând ce pustiu e şi Iaşul fără studenţii săi. După cum spuneam, nimic deosebit şi nimic banal totodată, doar am încercat să profit la maxim de ultima zi din iulie. E foarte ciudat că nu m-am gândit niciodată până acum că de fapt atunci când spui "ultima zi din luna X", nu doar că e ultima zi, dar e şi singura ultimă zi a lunii respective din acel an, care nu se va mai întoarce niciodată. Nu ştiu dacă aţi înţeles ceva din ultima propoziţie, e cam complicată, ce-i drept, dar aşa îmi place mie să fac de multe ori - să mă complic aparent degeaba, doar pentru că mi se pare că satisfacţiile vor fi mai mari la final.

Apropo de complicaţii sau mai degrabă de lipsa lor, trebuie să vă spun că iarăşi voi pleca departe de internet, Messenger, Facebook, Fishville şi tot ce îmi mai consumă din resurse atunci când sunt acasă. Mă duc la ţară pentru câteva zile, începând de marţi până...nu se ştie exact când. Partea mea "preferată" constă în faptul că va trebui să schimb mai multe mijloace de transport şi să-mi cumpăr bilete de tren pentru alt loc decât Iaşi. Dar vorba aia, când ai aproape 20 de ani nu prea îţi permiţi să dai greş cu chestiile organizatorice.

Şi pentru că tot nu ştiu când o să mai scriu, mai zic o idee aşa ca de final. Mi s-a făcut dor de Crăciun! E cam dubios să îmi fie dor de el în prima zi de august, mai ales că e încă fooooarte vară, dar aşa sunt eu: iarna vreau vară şi vara vreau iarnă! :)) Şi pentru că tot a venit vorba de sărbători, vreau să-i fac nişte urări unei foste colege de generală, Teresa C. Nu ştiu dacă mă citeşti, dar oricum: La mulţi ani şi să fii fericită! Şi nu în ultimul rând, ţin să menţionez că mi-e dor maxim de Andreeea Cole a mea! >:D<

Aşa ca pentru încheiere, o să postez o poză făcută azi, la insistenţa mamei.
Să fiţi cuminţi şi să vă bucuraţi de luna august a lui 2010!

Cum să mergi la mărire

sau Câte lucruri încap într-o geantă

Dacă la începuturile mele de boboc nu am profitat de dreptul studentului la o mărire pe semestru, am zis că măcar acum la final de an să găsesc un pretext bun pentru a-mi mari media a mai sta cu fetele pentru 24 de ore în fosta mea cameră de cămin. Şi uite aşa mi-am transformat geanta preferată în adevărată geantă de voiaj şi am plecat. Şi cum vremea a fost deosebit de capricioasă (nu-mi place cum sună cuvântul asta) cu fiţe în ultima vreme, printre triouri şi-au făcut loc desigur o umbrelă şi o geacă. Deşi nu e din piele de şarpe, biata mea poşetă arăta ca un piton. :))

În rest, la mărire a fost ok să zicem, exceptând faptul că pixul meu aproape scotea flăcări pe nas prin capac. Şi ca ziua să fie până la urmă perfectă, am luat-o pe Andreea ca să păcătuim împreună cu o îngheţată în Piaţa Unirii şi cu o mini-sesiune de shopping pe ultima sută de metri. Culmea e că e a doua oară când îmi găsesc ceva adorabil în acest mod. Ce mi-a plăcut şi mai mult a fost că m-am trezit cu un vizitator în cabina de probă. Nu mă gândiţi la prostii, pentru că era vorba de o fetiţă foarte scumpă şi creaţă, care venise după mine să îmi spună că îi place bluza mea. Am invitat-o înăuntru să-şi dea cu părerea şi întrucât rochiţa aleasă de mine i-a plăcut şi ei, şi Andreei, şi mai ales mie, am luat-o pe loc, apoi am alergat spre autogară, cu geanta chiar mai plină ca la întoarcere.

Şi tot în legătură cu călatoriile, ar mai fi încă un mic amănunt, pe care prefer să vi-l spun de pe acum pentru că nu garantez că voi mai putea scrie până plec din nou, de data asta ceva mai departe de 100 de km. Asta se va întâmpla duminică noaptea, iar destinaţia e...Costineşti. Promit să mă întorc cu poze şi multe amintiri frumoase. Până data viitoare, XOXO.

Blame it on the..rain?!

Nu a zis nimeni că dacă e vară, calendaristic vorbind, trebuie să fie doar caniculă şi soarele să n-aibă pic de pauză, dar nu-mi amintesc să fi fost în program nici ploaie non-stop. Totuşi nu e Anglia, nici pădurea ecuatorială,
dar se pare că până şi soarele are nevoie de un concediu... să sperăm că nu medical :))

Şi ce poţi face pe-o vreme aşa aiurea? Nu-ţi rămâne decât să intri pe mess şi să constaţi cât de norocoasă poţi fi că mai gândeşte şi altcineva aceleaşi aberaţii ca tine. Şi din seria "Discuţii pe mess", se citează:

Irina - Andreea: există cuvântul anumitor?
Irina - Andreea: de exemplu când spui
Irina - Andreea: anumite chestii
Irina - Andreea: şi apoi vrei să zici anumitor chestii
Colegutz: cred că da cole

sau

Irina - Andreea: neaţa sis
Irina - Andreea: ce faci?
Irina - Andreea: eu îngheţ şi mă murez de ploaie
Irina - Andreea: (ce ciudat sună cuvântul ăla)
Alecsa: da :))
Irina - Andreea: la fel ca murătură
Irina - Andreea: nu mi-am dat seama că-s derivate
Irina - Andreea: e normal să sune ciudat amândouă, nu?


Morala 1: Ploaia te face să o iei razna.
Morala 2: Ploaia te face să te simţi ca o murătură.

Concluzia: Blame it on the rain, of course! :))

Chiar la timp pentru CM!

Dacă mă întrebaţi, nici eu nu ştiu cum am lăsat să treacă 3 luni şi 3 zile fără să mai scriu pe blog...măcar câteva rânduri, o poză sau un citat. Dar adevărul e că de multe ori vroiam să o fac, însă mereu intervenea ori vreun seminar la care trebuia să merg, ori un curs sau poate faptul că nu îmi mergea netul de cămin.

Şi dacă nici o dimineaţă din vacanţa de vară (ce-i drept, mult prea rece pentru data de 23 iunie), alături de cana mea mare cu cafea nu mă pot face să-mi (re)vină inspiraţia, atunci chiar că nu ştiu cine sau ce o mai poate face. :D Ideea e că tot nu îmi vine să cred că s-a terminat deja primul an de facultate, că nu mai sunt boboacă...Pe de-o parte, îmi pare rău că a trecut aşa de repede, pentru că de la anul nu se ştie ce va mai fi, dar pe de altă, să zicem că sunt deschisă noilor experienţe. Bineînţeles că despărţirea de cămin şi de colegele de cameră a fost grea, şi la propriu, din cauza celor 423583 de bagaje, dar mai ales la figurat. După ce stai în X metri pătraţi cu cineva timp de 9 luni, e chiar greu să pleci aşa pur şi simplu...dar uneori e necesar să pleci, ca să ai unde te întoarce.

Şi ca să mă opresc aici cu partea dramatică, trebuie neapărat să relatez o fază de vineri din Piaţa Unirii. Stând cu Andreea pe o bancă, vedem amândouă o mascotă - leu uriaşă îndreptându-se către noi, moment în care eu am venit cu replica memorabilă: "Dacă leul asta vine la mine, eu ţip..N-am fost învăţată cum să mă comport cu un leu!"

Bineînţeles că am început amândouă să râdem, iar leul chiar a venit la noi, ne-a făcut cu mâna şi ne-a întrebat dacă râdeam cumva de el. Noi, ca în reclama la 7 Days, am băgat rapid mulţi de Nu, Nu, Nu şi se pare că am fost convingătoare, pentru că ne-a trimis la "Fata în verde, să ne dea Fanta". Ca să fac o mică reclamă, Fanta Fructe neîmblânzite - ediţie limitată pentru Campionatul Mondial :D. Poate nu sunt eu mare fană a fotbalului, dar cu leul, brăţara şi melodia oficială m-au dat gata, aşa că dacă mă vedeţi ascultând la maxim melodia şi purtând brăţara, să nu vă mire.

Altceva nu aş vrea să mai scriu deocamdată...dacă o să mai am ceva de zis zilele astea, sigur o voi face, dacă nu...peste următoarele 3 luni. Nu mă aştept să îmi mai citească cineva blogul, dar dacă totuşi o face, mulţumesc! :">

Dupa 17 "ani"...visele noastre se împlinesc!

17 martie...17 "ani" de când viaţa a început să mi se schimbe, 17 "ani" de când am sentimentul că în sfârşit îmi va fi bine. Bine pe termen lung, nu doar până când capriciile cuiva vor decide contrariul, aşa cum am tot păţit de-a lungul timpului. De data asta, nu pot decât să sper că va fi altfel, că o să reuşesc să-mi împing propiile limite mai departe decât au fost vreodată, că realitatea va învinge iluziile adunate în globul meu de cristal de prea mult timp.

Uneori, ce e vechi are şi el farmecul lui, dar alteori lucrurile păstrate prea mult timp trebuie aruncate pur şi simplu, ca şi cum niciodată nu ar fi existat. Totuşi, cuvântul "niciodată" e unul periculos; arma fatală e să ameninţi pe cineva cu "Niciodată nimeni nu te va mai ... aşa cum am făcut-o eu". Ei, serios? Eşti tu Mama Omida ca să prezici asta? Acum nu ştiu cine va mai citi şi cine se va mai simţi "Tu"-ul din toată povestea asta, dar dacă e cine cred eu, sigur nu e persoana corectă.

Bun, ştiu că v-am ameţit cu cele două paragrafe introductive, dar măcar la mine era o incoerenţă voită, spre deosebire de alte bloguri pe care le-am vizitat recent şi dau dovadă de acest lucru în mod frecvent şi sunt destul de sigură că nu e tocmai întâmplător. Şi acum pe bune, nu sunt rea, nici geloasă, invidioasă sau frustrată. Pur şi simplu unii chiar ar trebui să-şi vadă valoarea reală în oglindă şi nu una supra-apreciată, de genul pozei cu motanul ce se vede leu.

Poate majoritatea nu aţi înţeles nimic, dar la momentul oportun o să dau mai multe detalii dacă va fi nevoie. Deocamdată, aş mai putea adăuga că "Visele noastre CHIAR se împlinesc" şi că în weekend-ul ce a trecut am mers acasă la mine cu Nastea, să o cunoască şi ai mei, iar ce a ieşit a fost un weekend foarte frumos, o coadă împletită aşa cum numai ea ştie şi câteva lacrimi provocate de vizionarea unor materiale cu cea care ne-a făcut să ne cunoaştem: Adela. Nu cred că este vreo şansă cât de mică ca să citeşti aceste rânduri, dar oricum: Mulţumim, Adela! Dacă nu erai tu, probabil nu ne-am fi cunoscut niciodată şi am fi avut cu un prieten adevărat mai puţin. Ca să nu termin postul chiar aşa sec, având în vedere că sunt mereu pe fugă din faţa laptop-ului cu net, las şi câteva poze cu noi şi o melodie sugestivă pentru cele două prime paragrafe buclucaşe. Enjoy! :D

Cadou special, by Q

După cum se zice, nu ne trebuie o ocazie specială pentru a face cadouri şi nici un moment deosebit pentru a aduce zâmbetul pe chipul cuiva, iar eu tocmai am avut norocul să primesc ceva minunat de la Q. Durează cam mult până se încarcă, dar merită! Mulţumesc, mulţumesc ! >: D< and dont't forget:

still a Bobo...THE Bobo.

Cea mai bună prietenă

Dacă tot vorbeam zilele trecute de prietenie, mi-am amintit că chiar de ziua mea ne-a oprit o domnişoară în Carrefour, care ne-a invitat să facem nişte fotografii tare haioase, dar care spun un mare adevăr.
Recunosc că am uitat cu desăvârşire să mă uit pe site-ul lor să văd dacă
le-au publicat, dar Andreea mi-a luat-o înainte, aşa că iată-le :D

Pizzeria IT

Da, deci jur că nu mai vroiam să postez nimic, adică totuşi ăsta e al cincilea post pe ziua de azi, chiar dacă două din ele conţin doar melodii. :-? Însă nu m-am putut abţine când am văzut în panoul de control următoarea chestie:


Felicitările, masa şi dansul vor avea loc la...
aa nu,asta se zice la nunţi, scuze! =))

Şi ca să nu fie chiar un post inutil, vreau să vă mai zic că azi am fost cu Andreea să testăm noua pizzerie din oraş, la care tot am auzit toată săptămână reclamă la radio: Pizzait. Pentru huşeni, este amplasată lângă cofetăria Ana, la etajul 1. Cum nici una din noi nu mai fusese, am avut ceva rezerve la început, dar până la urmă chiar am fost mulţumită de local. E spaţios şi curat, frumos amenajat, se poate fuma şi are chiar şi un mic balcon care dă spre stradă. Preţurile sunt ok, oricum pizza e mai mare ca la alte restaurante din oraş. Despre personal nu mi-am putut forma o părere prea amplă, dar chelneriţa şi patronul chiar mi s-au părut tare ok, mai ales că am primit şi ceva din partea casei. :D

Singura chestie care m-a cam dezamăgit a fost că blatul de la pizza era cam tare şi era aproape imposibil să mănânci cu tacâmurile, de aceea la un moment dat le-am abandonat în favoarea mâncatului cu mâna, ceea ce am observat la mai toată lumea de pe acolo. În concluzie, vă recomand să mergeţi să vă convingeţi, eu îi dau cam nota 9 pentru început şi sper să auzim multă vreme de acum înainte de el, pentru că chiar e un loc unde te poţi simţi bine într-o companie bună, desigur. Poze nu am apucat să fac, dar decorul e foarte drăguţ, cu lumânărele şi o oglindă. :D

Dar trebuie neapărat să redau un dialog, aşa ca de final:

Andreea: - Cole, sigur îl vrei tu?
Eu: - De ce?
Andreea: - Că dacă nu, îl vreau eu! :>

(era vorba de un EL)

7 motive :)

Pentru că...

...suntem prietene de 7 ani şi ne cunoaştem de 13;
...împărţim un prenume;
...eşti sora pe care niciodată nu am avut-o;
...mereu ai fost acolo când alţii mi-au întors spatele;
...niciodată nu m-ai lăsat la greu;
...suntem ca Ying şi Yang - două jumătăţi diferite ale aceluiaşi întreg;
...suntem NOI :x ...

Te iubi mult! :*

Leapşa de la Gârby

Does anyone miss me? Here I am, kind a "back in business".

Ei bine, recunosc că toată săptămâna care a trecut m-am chinuit să scriu un post decent, dar pur şi simplu nu am reuşit să duc treaba la bun sfârşit. Chiar mă uitam zilele astea peste nişte posturi mai vechi, poezii în special, şi mă întrebam cum de îmi ieşea să scriu ...aşa. Nu zic că era genial, dar măcar era ceva ce mie mi-ar fi făcut plăcere să citesc dacă aş fi găsit pe un alt blog. Poate că nici eu nu mai sunt aceeaşi, dar e greu de crezut că m-am putut schimba într-atât încât să mă mire şi pe mine ceea ce obişnuiam să scriu.

Dar în fine, ca să trec la chestii mai plăcute, o să mă apuc să fac o leapşă, aşa ca de încălzire. O văzusem mai demult pe blogul lui Gârby, dar nu am preluat-o până acum. Totodată, profit de ocazie ca să-i fac şi puţină reclamă la noul blog : intraţi şi lăsaţi-i şi voi un cadou de "casă" nouă. :D

Leapşa e una de completat şi sună cam aşa:

Mi-am petrecut cea mai frumoasă vacanţă... de Paşte, anul trecut;
Când sunt supărat/ă, întotdeauna... mă descarc în faţa prietenilor şi asta mă ajută să mă simt mai bine;
Când mă îndrăgostesc... iubesc cu toată fiinţa mea;
Cel mai fericit om am fost atunci când... mi-am sărbătorit majoratul;
Nu spun niciodată NU propunerii de a... desfăşura o activitate care îmi face plăcere;
Prietenii spun despre mine că sunt... paranoică, uneori prea stresată şi matură;
Dacă ziua de mâine n-ar mai exista, azi aş... vrea să îmi petrec ziua de azi cu toate persoanele pe care le iubesc şi seara aş sări cu paraşuta;
Cel mai tare mă enervez atunci când... cineva mă contrazice, deşi ştiu sigur că am dreptate sau când nu îmi iese un lucru perfect;
Am emoţii atunci când trebuie să... vorbesc în faţa altor oameni;
Cel mai mult mă mândresc cu... părul meu, să zicem;
Cel mai frumos cadou pe care l-am primit a fost... buchetul de trandafiri de la majorat - mi-l doream foarte tare şi sincer nu mă aşteptam să-l primesc;
Nu aş renunţa niciodată la... prietenii mei şi la Internet :D;
Cea/cel mai bun/a prieten/a este... de fapt sunt (în ordine alfabetică): Alecsa, Andreea, Eva, Ionela, Iulia, Mădă, Matei, Nastea. Ştiu, sunt mulţi; dar ce să fac dacă îi iubesc? >:D<
O zi este perfectă atunci când... iese totul aşa cum am plănuit; nu că n-aş fi şi spontană uneori, dar prefer lucrurile bine puse la punct;
Cel mai mare obstacol este... timiditatea faţă de persoanele străine, dar am lucrat şi încă mai lucrez la aspectul ăsta;
Cea mai mare greşeală este... să nu am încredere în mine;
Frica cea mai mare este... de orice fel de insecte şi de cutremure;
Persoanele cele mai necesare sunt... familia şi prietenii;
Cea mai mare dorinţă este... de a avea într-o zi cabinetul meu personal şi o familie fericită.

Leapsa merge la toţi doritorii, nu vreau să nominalizez şi să risc să uit pe cineva. :P

Amintiri din 2009

Dacă tot am întârziat şi cu urările de Anul Nou, cred că nu e o mare problemă dacă fac acum retrospectiva lui 2009. Per ansamblu, a fost un an bun, însă acum spre final nu mi-a mers tocmai cum am sperat, dar ştiţi cum se zice: Uneori, tot răul e înspre bine! ;)

Anul l-am început în forţă, cu un home-party marca C.(cine ştie, cunoaşte; pentru cine nu, asta e mama :D), de care chiar am fost mulţumită şi sper că la fel şi prietenii mei. Nu numai că am petrecut chiar drăguţ, dar am mai şi cunoscut pe cineva fix în ajunul lui 2009, care se pare că a rămas alături de mine şi la finalul anului.

A fost un an decisiv din multe puncte de vedere: clasa a XII-a, ultimele momente cu colegii, prietenie adevărată, banchet, pădure, meditaţii şi variante, bac normal (slavă domnului!) şi ... înscriere (la o singură facultate până la urmă), stres, admitere la buget, mutarea de acasă, prima zi de facultate, viaţă de cămin, noi prieteni, sentimente cu fluturi, primele examene - până în prezent trecute toate, balul bobocilor şi 19 ani.

Cele mai mari mulţumiri ale acestui an sunt că am reuşit să-mi urmez visul pe care îl aveam de 3 ani, de a ajunge unde mi-am dorit, că am cunoscut persoane dragi cu care până atunci vorbisem doar online, că am o companie atât de bună în cămin şi că am făcut-o pe Moş Crăciun, pentru prima oară din banii mei.

La capitolul minusuri, cea mai mare dezamăgire o am la capitolul cu două puncte şi un ics, dacă mă-ntelegeţi. A fost un an agitat, telenovelistic aş putea spune, însă cel puţin am reuşit să trag linie şi să disting binele de rău, să conştientizez că nu întotdeauna ceea ce ne-am dori este ceea ce ne-ar face cu adevărat fericiţi. Şi vorbind de fericire, am (re)ajuns la concluzia că lucrurile mărunte sunt cele care dau culoare vieţii, cele care contează şi cele pentru care, la un moment dat, vom lăcrima pe-ascuns.

Bine v-am regăsit!

Cine ar fi crezut că îmi va lua 3 săptămâni ca să mă întorc acasă? Acasă la ai mei, evident; pentru că deja căminul e a doua mea casă, la fel cum Iaşi-ul m-a acaparat cu totul. Deşi îmi doream mult să îi revăd pe cei dragi, când am intrat în Huşi totul mi se părea mai mic şi cenuşiu ca niciodată. După prima noapte în patul meu dublu, îmi regret deja statutul de Rapunzel, care îşi lăsa în jos părul de la patul etajat şi gustările cu ciocolată de la 12 noaptea.

După cum ziceam şi în ultimul post, îmi doream să mă mut cu Andreea, ceea ce am şi reuşit. Şi ca să fie totul şi mai frumos, avem o colegă de cameră super, care vroia neapărat să mă re-apuc de bloguit, după cât am bătut-o la cap zilele astea că vreau net. Miss you already, M.D. >: D<

În legătură cu facultatea, până acum mi se pare relativ ok, cu excepţia unei materii şi a unui prof pe care nu-l suport de nicio culoare, dar era de aşteptat să dau peste cel puţin un astfel de specimen. Problema e că săptămâna viitoare deja am primele teste şi eu nu am învăţat mai nimic, dar văd eu cum o scot la capăt. Până acum ne-am ocupat vremea cu filme, Gossip Girl, râsete din orice, treburi casnice, plimbări, pierdut de eşarfe în Mall şi, evident, cumpărături. Cum eu nu prea eram obişnuită să fac multe, am avut serios de recuperat, ca să ajung de la stadiul de Ou la cel de Super-Ou şi sper că până plecăm în vacanţă de Crăciun să fiu găină. =))

Partea cea mai bună a acestor săptămâni e că mi-am îndeplinit unul din visele mele cele mai mari: acela de a mă întâlni cu Nastea, prietena cu care vorbeam pe mess de 3 ani. Încă nu îmi vine să cred că ne-am întâlnit şi că va rămâne în Iaşi la facultate. Asta da noroc, nu-i aşa? ;;) Poze încă nu am, pentru că iubita mea cameră face figuri, aşa că o să scot când se poate şi le postez când o să am şi eu net în cămin, că până acum nu ştiu cu ce s-au ocupat aia de la administraţie.

Aşa, şi încă ceva ca să nu uit. Metodele de agăţat noi pe care le-am auzit:

1.Vorbind la telefon, îmi zice unul mai bine nu zic, nu ar da prea bine pe blog;
2.Ploua şi mergeam cu Andreea pe stradă, fiecare cu umbrela ei şi un tip venind din direcţia opusă îi ţinea umbrela unei fete. Când trece pe lângă mine, mă întreabă: "Nu vrei să ţi-o ţin şi ţie?". Eu, în locul tipei, jur că îi dădeam una. =))

În mare, cam asta ar fi rezumatul celor 3 săptămâni, dar normal că sunt momente pe care prefer să le ţin numai pentru mine şi fetele mele, aşa că dacă aveţi întrebări suplimentare, adresaţi-vă medicului sau farmacistului. :P

PS: Mulţumesc pentru că aţi mai trecut pe aici şi aţi comentat şi îmi cer scuze că nu am comentat înapoi, dar să ştiţi că am citit în mare parte. Ne mai "auzim" când o să pot şi eu folosi laptop-ul ăla şi la altceva decât Spider Solitaire!

PS2: Recomand cu căldură Magnet-ul! Thanks, Q. :P

XOXO

Nu am mai scris de mult. Banal început pentru un post ce putea sta foarte bine la Drafts, aşa cum de altfel am vrut să stea întregul blog. M-am gândit şi m-am răzgândit de zeci de ori zilele astea ce să fac cu blogul; să-l şterg , nu pot - mult timp a fost o parte din mine şi ce am scris poate va fi cândva tot ce-mi rămâne. Să-l restricţionez până mă decid să revin, de asemenea nu pot la blogspot, iar la wordpress nici nu mă gândesc să mă mut. Aşa că singura variantă a fost să apelez din nou la bunăvoinţa cititorilor mei şi a celor care mă au la blogroll şi să-l las pe "pauză". Cu ocazia asta, le mulţumesc din nou celor care nu m-au scos încă din blogroll, nu că ar avea vreo importanţă pentru mine la vreun top, dar contează mult în calitate de prieteni şi, nu în ultimul rând, de oameni. Nu pot promite că n-o să se mai întâmple să lipsesc atât de mult, însă pot să promit că de acum nu o să mă mai gândesc că "şi aşa nu citeşte nimeni, deci la ce bun să mai scriu?".

Şi ca să trec de partea introductivă, o să spun ce-am mai făcut în ultima vreme. În primul rând, i-am urmat sfatul Evei şi m-am apucat de uitat la Gossip Girl, apoi am corupt-o şi pe Alecsa şi nu în ultimul rând, îl recomand tuturor fanelor şi, de ce nu, fanilor serialului Sex and the City sau producţiilor de gen. Eu mai am de văzut ultimul episod din sezonul 2, apoi abia aştept să-l încep pe 3, lansat săptămâna trecută. M-am ocupat de asemenea de cămara pentru iarnă (trecem peste) chestii legate de facultate, cămine şi tot ce-mi mai trebuie, astfel încât le visez şi noaptea. Mâine aflu exact unde voi sta şi mai ales cu cine, aşa că wish me luuuuuuuuck. Marea minune e că nu mi-am făcut încă bagajul, având în vedere că la alte ocazii, pantalonii erau trecuţi primii pe listă =)) . (propoziţia asta nu va fi înţeleasă decât de puţini, dar dacă sunteţi curioşi, doar întrebaţi-mă)

Cum mă simt în legătură cu facultatea? Hmm, e greu de zis... Pe de-o parte sunt emoţiile vieţii pe cont propiu şi ale necunoscutului, dar şi entuziasmul unui nou început, iar pe cealaltă stresul cauzat de toată procedura necesară până ajung "la faţă locului". Dar aşa cum am făcut şi în alte ocazii, degeaba îmi zice cineva că va fi bine, că eu nu cred până nu văd cu ochii mei. Însă partea cea mai bună în chestia asta e că pentru toate există o BFFE (best friend for ever). ;;)

Aş mai scrie ceva, dar cum nu prea am idei momentan, mă rezum la a o felicita pe sis pentru că e boboacă şi pentru că îmi calcă pe urme. (take care sis, să nu cumva să fi luat de la mine "gena" olimpiadelor de latină =)) ). Aa, şi promit că următorul post va fi mai vesel sau măcar mai optimist.


XOXO, Gossip Girl.

Melodia de ieri

Se pare că iarăşi m-am lăsat pe-o ureche şi n-am mai scris de 3 zile. Dar poate chiar nu s-a întâmplat nimic (din ce trebuie voi să ştiţi) în tot timpul ăsta.
Nici acum probabil că n-aş fi scris, dacă nu aş fi constatat că am o leapşă
de la Inka, în care trebuie să postez "melodia zilei de ieri".
Numai că la mine sunt două, pe care le ascult pe repeat de ceva vreme.
(Q, simte-te vinovat şi ia examenul ăla! :P)






Leapşa merge la toţi doritorii. :D

Happy birthday, dear sis!

Hai să vă zic o poveste, aşa ca de noapte bună. ;;)

Se dă timpul înapoi cu circa 3 ani, adică pe vremea când eram eu mare fană Adela şi aveam site-ul acela cu ea (prea puţini ştiu depsre ce e vorba, dar acum e parolat aşa că nu vi-l pot arăta). Acum na, nu vreau să fiu "modestă", dar era bunişor şi mă cam căuta lumea - printre care şi copii fraieri de 10 ani, care vroiau să copie totul de-a gata: poze, informaţii, coduri etc. Din cauza asta, eram cam sceptică când dădeam add cuiva pe mess şi părea că îi tratez cam de sus. Într-o zi, mi-a dat add o fată, de care sincer am uitat de atunci, pentru că nu am prea vorbit noi pe lângă subiect. Apoi, când am închis site-ul, am şters şi id-urile celor care erau abonaţi la el, că mă săturasem de întrebări gen: "De ce l-ai închis?", "Ni mi-l dai mie?" etc.

Acum se dă timpul înainte cu 2 ani de la acel moment sau în urmă cu un an de acum - depinde de voi ce variantă o alegeţi. Eram eu în blogosferă de puţin timp, când am dat peste un blog care m-a fascinat din prima clipă, atât prin conţinut, cât şi prin numele original. ;;) Apelând la o prietenă comună, am făcut rost de id-ul acelei bloggeriţe care m-a surprins cu maturitatea ei încă de la primele lecturi. Şi aşa am început să vorbesc cu Alecsa. Ştiu că era 4 septembrie, adică la o zi după ce aniversarea ei cu buletin şi era cam deprimată pentru că tocmai plecase o bună prietenă a ei, iar eu am picat fix că musca-n lapte în seara aia, însă normal că nu aveam de unde să ştiu. Însă în zilele care au urmat, am început să vorbim mai des şi să extindem domeniul de discuţie de la bloguri şi site-uri, ajungând până la probleme personale. Aşa am aflat cu stupoare că ea fusese fata respectivă şi că noi de fapt ne cunoşteam de 3 ani, dar nu vorbisem niciodată cu adevărat. Cu cât timpul a trecut, cu atât ne-am cunoscut mai bine şi am ajuns să ţinem cu adevărat una la cealaltă, chiar dacă nu ne-am întâlnit acum. Au fost multe - multe faze , zeci de conversaţii pe mess tot atâtea şedinţe de terapie. Chiar acum, inainte sa plece in Germania, am râs pana pe la 2 ceva întruna. =)) Aa, să nu uit de posturile pe care mi le-a dedicat şi de care sunt foarte mândră. ;;)

Nu ştiu exact de când, dar am început ne zicem "sistar", iar apoi "sis" (ştiu că ne mai confundă lumea pe mine şi pe Debbie, dar asta e; mai bine ne-ai zice sis D. şi sis I. :P) Chiar nu-mi vine cred a trecut un an întreg de-atunci, de când practic ne-am recunoscut şi că ai mai pus un an la vârstă; dar acum aştept să treacă şi anul ăsta, că să fii disponibilă. =)) Cam asta e povestea noastră până în prezent, însă nu în ultimul rând vreau să îţi las un mesaj, sis, pe care ştiu că o să te bucuri să-l citeşti.

Îţi mulţumesc că ai fost mereu alături de mine atunci când am avut cea mai mare nevoie, că mi-ai ascultat toate tâmpeniile, că m-ai sfătuit întotdeauna bine, chiar şi când nu era "domeniul tău", mulţumesc că mi-ai încurajat nebuniile şi că m-ai făcut să mă reîntorc la bucuria esenţelor tari în sticluţe mici. Mulţumesc că mi-ai spus ce e o leapşă şi că m-ai lăsat să intru prin efracţie la tine pe blog şi să-ţi fac o dedicaţie. Mulţumesc pentru că acum 3 buburuze stau pe router-ul meu şi de fiecare dată când le văd, mă gândesc la tine. Mulţumesc pentru că vorbind cu tine la telefon, mi-am rupt noptiera stângă. :"> Mulţumesc pentru că nu ai râs niciodată de "acşientul" meu şi pentru că dragostea ta de soră mai mică m-a scos din multe belele. Mulţumesc pentru că ştii că uneori sufăr de paranoia în formă cronică sau că sunt o pisică fraieră. Mulţumesc pentru că nu mai ştiu ce-aş putea eu acum să-ţi mai scriu, am rămas fără cuvinte...

Şi acum e timpul pentru urări. Ştiu că mereu ai zis că nimeni nu ţi-a scris post de ziua ta, aşa că eu m-am gândit să o iau înaintea tuturor celor care ar avea anul ăsta vreo intenţie, aşa că am onoarea de a-ţi spune prima că îmi doresc să fii foarte fericită şi să-ţi întâlneşti prinţul pe cal alb, adică pe Volvo argintiu. Şi să nu zici că nu-i aşa, că eu asta am prevăzut globul de cristal. ;;) Aa, uite că mi-am mai adus aminte de ceva: mulţumesc că datorită ţie, mi-am descoperit talentul de prezicătoare. :"> Şi sănătate să fie, că în rest trecem noi peste toate, mai ales că în curând o să fim amândouă boboace, deci avem viitorul în faţă. La mulţi, mulţi ani, sis şi hai să ciocnim paharele şi să sufli în lumânări, că numai o dată în viaţă face sisul meu 15 ani. ;;)

Sper să îţi placă postul, deşi nu ştiu cât de bine a ieşit, dar să ştii că e de la emoţii. :"> Şi că să fiu în ton cu locaţia ta, îţi mai zic o dată: Alles gute zum Geburtstag! (sper că e bine; dacă nu, kill Yahoo Answers :-") Aa, şi pentru asta bag mâna în foc: Ich liebe dich! ;;)

Ce vă prezic azi ?!

Mai ţineţi minte postul cu pisica fraieră? Ei bine, Alecsa loveşte din nou cu un post cu dedicaţie, pe care nu mă pot abţine să nu vi-l arăt. :D

Ea. Ea este o vrăjitoare rea, adeptă a magiei negre. Nu-i place să recunoască asta, dar o dată şi o dată cineva tot trebuia să o demaşte. Da, sunt mândră că eu fac asta. Mwhahaha. De fapt...nu. Ea ar putea fi copia profesoarei Trelawney, doar că este optimistă şi nici nu are ochelari hidoşi. Din păcate nu mi-a prezis că voi muri înecată într-un butoi cu vopsea, mi-a dat o oră la care mi se va întâmpla ceva buuun. Chiar dacă s-a întâmplat cu 5 minute mai devreme, s-a întâmplat! Şi nu este prima oară. Deci vă rog frumos, de acum înainte, puneţi-o să se concentreze şi să vă spună viitorul :) ) e chiar bună.

PS: Ţeapă! Ea lucrează doar pentru mine ;;)