Se afișează postările cu eticheta mare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta mare. Afișați toate postările

marți, 13 iulie 2010

Costineşti 2010

Aşa cum promiteam la sfârşitul ultimului post, am revenit cu forţe proaspete şi mai multă lene, dar cel puţin mi-am ţinut promisiunea de a mă încărca cu energie pozitivă şi peisaje superbe, pe care am încercat cât de cât să le imortalizez cu ajutorul camerei foto.

Călătoria cu trenul a decurs bine, chiar dacă mi se părea că nu mai ajungem odată şi la intrarea în Constanţa deja ploua, ceea ce nu a fost tocmai cel mai încurajator lucru din lume. Cel puţin când am ajuns în Costineşti, vremea era ok şi am putut admira din prima epava, care era fix lângă pensiunea unde am stat noi.

Primul contact cu marea după doi ani a fost emoţionant şi totodată mi-a deschis şi mai mult apetitul pentru apă, astfel că abia aşteptam să mă întorc pe plajă, de data asta echipată corespunzător. Primele trei zile de plajă au fost ok, cu vreme bună şi multă cremă de protecţie, dar apoi vremea s-a supărat pe noi şi nu prea m-a lăsat să mă bronzez. Dar asta e mai puţin important, mă bucur mai mult pentru că am fost acolo, am inhalat briza şi am petrecut nişte momente foarte frumoase.

Un alt lucru care mi-a plăcut a fost că nu am intrat deloc pe internet, telefonul a stat mai mereu în cameră, iar televizorul l-am băgat prea puţin în seamă. Cred că îmi era dor să văd cum e viaţa cu mai puţină tehnologie, dar cu mai multă conectare cu persoana de lângă tine. Partea mea preferată din toată vacanţa a fost desigur să privesc răsăritul. Deşi a fost al doilea din viaţa mea, parcă e altceva când îl vezi alături de cineva special...

În afară de a lenevi la soare, mă mândresc cu faptul că am fost la un film 7D, The Haunted House, care trebuie să recunosc că a fost prea tare. Deci dacă aveţi ocazia, mergeţi cu încredere, merită fiecare bănuţ. :D Şi încă un lucru care mă bucură e că am cunoscut-o personal pe o prietenă de pe mess, Ioana, cu care vorbeam de vreo 4 ani. Şi să nu uit desigur de ultima achiziţie făcută: un tatuaj pe care mi-l doream de multă vreme. Chiar dacă ţine doar 3 luni, mă bucur că mi l-am făcut şi cred că îmi va aminti mereu de vacanţa asta.

Dar pentru că o poză valorează cât 1000 de vorbe, o să pun aici câteva reprezentative, iar pe restul le puteţi găsi pe conturile mele de Hi5 şi de Facebook.

vineri, 1 mai 2009

Mini-vacanţă de 1 Mai

Nu deranjaţi!...Sunt la mare [numai cu gândul, din păcate]...

De departe de a fi o fiţă de Bucureşti, a merge la mare de 1 Mai înseamnă pentru mine a fi, a te simţi liber.

Îţi poţi plimba picioarele prin nisipul încă neprietenos, să laşi apa rece să-ţi mângâie picioarele dornice de sandale, părul să-ţi zboare la unison cu vântul, să simţi că îţi înşeli iubitul pentru că briza mării te atinge aproape senzual şi, mai presus de toate, să-ţi doreşti să vină vara cât mai repede pentru a te putea bucura în voie de toate aceste lucruri...



Mulţumesc unei prietene pentru poză. :)

miercuri, 8 aprilie 2009

Cutiuţa cu amintiri

Pentru că, aşa cum am spus şi zilele trecute, mi-e teribil de dor de mare, am
răscolit puţin prin cutiuţa cu amintiri şi iată peste ce am dat:

Scuzaţi faţa, era totuşi 5 fără ceva :P
Dar a meritat să mă trezesc numai ca să văd răsăritul ...



Abandon.


luni, 6 aprilie 2009

Mi-e dor de mare...

[Marea te spală... / Şi eşti sărat, nu? Te spală şi te sărează]

Daţi play între timp :)




Şi ce mai adevăr!
Cât de frumos e să priveşti în gol abisul
plajelor cuprinse de-un freamăt continuu...
S-auzi pescăruşii cum te strigă leneşi,
Mişcându-şi cu greu aripile neostenite.
Mirosi adânc mireasma mării de cleştar,
Şi ea te-mbie fără-ncetare, te-atrage,
te seduce şi te primeşte-n ea.
Şi fără să se sature de-a lumii perindare,
Ne tratează pe toţi în mod egal.
Nu-i om trist sau om vesel cel ce-i călcă pragul fără de hotar...
E doar un om ce iubeşte; iubeşte viaţa, iubeşte deopotrivă visarea
Se teme că viaţa-i prea scurtă să mori între patru pereţi
Şi vine la tine, o mare, măcar tu să nu-l părăseşti!

(*)

Şi eu sunt un om...Şi mie mi-e dor de valurile tale calde,
De braţele tale spumegânde
Mi-e dor să-ţi simt din nou efervescenţa,
Să mă simt o picătură-ntr-un ocean.

Mi-e dor de mare, căci m-a spălat de tot,
Mi-e dor de valurile simţite, deşi nu ştiam să-not.
Vreau să mai sper că soarele va răsări încă o dată numai pentru mine
Sau pentru noi...
Dar cât de bine sună NOI, când auzi ecoul dintre stabilopozii goi...


joi, 26 martie 2009

În caz că vă era dor :x

Pentru că tot vă ziceam în postul anterior că mi-e dor rău de mare
şi îmi merge şi mie în sfârşit Youtube-ul, vreau să vă arăt câte
ceva filmat de mine astă vară la Jupiter.
Calitatea imaginii nu este extraordinară, dar sunetul face toţi banii. :x






P.S.: Miky, abia aştept să onorez invitaţia ta! :)

joi, 22 ianuarie 2009

Priveam ingandurată marea ...



Priveam ingandurată marea si ma-ntrebam cand o sa vii...
Cautam pierdută zarea, cu soarele ivindu-se in zori de zi.
Visam plutind la nemurire, la visul meu de neoprit,
Dar tu l-ai spulberat dintr-o clipire, fara sa stii cat ai gresit.

Apoi marea s-a facut rece, de-atata frig si departare,
Durerea mea devenea mistuitoare...a ta iubire, tot mai nepasatoare.
Am suferit atunci, credeam ca s-a sfarsit visarea,
Insa puterea de a uita a fost mai mare.

Acum privesc in urma; niciun regret.
Desigur ca nimic n-a fost drept, dar ce-as putea schimba?
Sa sufar si mai mult gandindu-ma din nou la persoana ta?

Marea ma va iubi in continuare,
Chiar fara ca tu sa i-o ceri...
Soarele va rasari din nou si pentru mine,
Haide mai bine sa uitam tot ce-a fost ieri.

joi, 30 octombrie 2008

Aici e marea...

Din lipsa de inspiratie si chef, dar mai ales dintr-o mare nostalgie, m-am decis sa dedic postul acesta unei poezii superbe, pe care am descoperit-o de ceva timp, insa nici pana acum nu stiu de cine este compusa. Si apropo, mi-ati fi de mare folos daca mi-ati spune :)

Aici e marea, aici e nisipul...
Suferinta a inceput in clipa in care am capatat glas
si chip.
Ce bine-ar fi fost,
Ce bine-ar fi fost sa te fi intalnit la inceputul lumii...
Acum stau singur pe tarm, atat de singur...
Urmele pasilor tai pe nisip apa le-a sters,
Vantul le-a sters...


luni, 6 octombrie 2008

Pe plaja goala...

Pe plaja goala, un baiat si o fata... Nu s-au mai vazut niciodata pana atunci, nu stiu nimic unul despre celalalt... Doi straini aruncati fara voie de soarta in aceeasi intindere de nisip si langa necuprinsul albastru... Amandoi privesc aproape absenti marea ce se intinde infinita in fata lor, pentru amandoi timpul pare ca s-a oprit in loc si ca toate lucrurile din jur au disparut. Insa nici unul nu observa prezenta celuilalt, sunt poate mult prea egoisti pentru a privi in jur.

Dupa cateva clipe bune de liniste totala, in care doar marea le intrerupea visarea cu sunetu-i cristalin, cei doi se lasa imbratisati de valuri. Ca la un semn al destinului, intra deodata in spuma marii, care ii imbia cu vraja veche de secole. Nu se vad pana in secunda in care un val - poate si el un mesager al unui destin ce trebuia implinit - ii impinge tot mai aproape unul de celalalt. Baiatul o observa primul pe fata; nu e ca toate celelalte pe care le intalnise pana atunci. Are o aura magica, acel Ceva pe care el mereu il cautase, dar in zadar pana in clipa aceea. Cand privirile li se intalnesc, fetei nu ii vine sa creada ca are companie - era atat de obisnuita cu solitudinea ei, cu mediocritatea zilelor, ce-i pareau uneori nesfarsite, cu viata monocroma... - incat i se pare aproape ireal ca in acel moment nu mai era singura. Priveste cu teama in jur; nu stie de ce ii este cu adevarat teama: de valurile tot mai puternice, este necunoscut sau poate de ea insasi. Cateva clipe simte un fulger tracand prin ea; pentru un moment are impresia ca e unul real, declansat din cauza furtunii ce tocmai incepuse, insa ulterior realizeaza ca de fapt e un fulger provocat de propriile trairi. Pentru o clipa pare sa-si piarda echilibrul si poate ca asa ar fi fost daca el nu ar interveni la timp.

O prinde strans de mana si o aduce in siguranta la tarm. Desi nu sunt decat cativa metri, celor doi li se pare un drum nesfarsit. Nu se poate spune daca este din cauza valurilor imense care ii imping dupa propria lor voie sau din cauza picaturilor uriase de ploaie ce le acopera tot mai mult fata, insa un lucru este sigur: cei doi au impresia ca au petrecut ore bune incercand sa ajunga la mal. Desi e o straina pentru el, baiatul isi manifesta pentru prima data instinctul de protectie. Se simte multumit cand o asaza in siguranta dincolo de marea furioasa.

Ploaia necrutatoare ii izbeste violent, pare sa nu aiba mila pentru nimeni. Pe nisipul ud, se privesc din nou. Tacere mormantala. Vuietul marii dispare, la fel ca intreaga materie. Sunt doar ei, doua puncte minuscule in Univers, care ar fi putut pieri chiar in clipa aceea fara ca nimeni sa afle. Ochii curiosi ai fetei stabat albastrul profund al irisului lui pentru cateva clipe, apoi fara vreun motiv anume, coboara tot mai jos, oprindu-se instinctual asupra buzelor. O atrage caldura pe care o emana, in contrast cu frigul din trupul ei. Si el o priveste patrunzator, pare ca privirea trece dincolo de rochia alba, stans lipita de trupul mult prea ud.

Timpul se opreste, ploaia inceteaza sa-i mai ude, sunt doar fizic acolo, caci spiritelele lor s-au inaltat demult. Mana ei e inca intr-a lui, rece si tremuranda. Undeva, nu prea departe de ei, zace ingropata o pereche de pantofi de un alb odata pur, ce acum era patat de umezeala nisipului. Ea le-a dat drumul incet, chiar inainte de a intra in mare. I-a abandonat pur si simplu, negandindu-se ca daca el nu ar fi fost acolo, acei pantofi ar fi putut fi poate singura urma materiala a existentei ei efemere. Dar el a fost si era inca acolo.

Langa el, trece dintr-odata de la o stare la alta. Nu mai simte nici macar frigul, nici apasarea hainelor ude... Simte doar o moleseala, miscarile ii sunt tot mai lenese, pana simte ca va cadea in curand intr-un somn profund. Capul ii atinge fara sa vrea umarul; si nu se simte respinsa. El ii simte respiratia calda pe obraz si o lasa sa se aseze. Simte cum trupurile li se ating tot mai mult, dar nu e nimic staniu in asta, e aproape la fel de curat ca atingerea vindecatoare a ploii. La contactul cu rochia ei uda, tresare usor, dar nu da inapoi. O primeste langa el, ii da din caldura lui, ii ofera singurele lucruri pe care le avea in acel moment: companie si protectie.

Nu se stie cat au stat asa. Poate cateva minute, poate o ora, poate chiar o zi... Dar nu si-au spus nici macar un singur cuvant; privirile transmiteau mai mult decat ceea ce limbajul ar fi putut face. Din cand in cand, el ii priveste chipul. I se pare frumoasa si speciala. Si nu are nevoie sa stie mai mult. Fara sa-si dea seama, bratul lui drept o inconjoara si o aduce tot mai aproape de el. Deja nu mai simte materialul ud, ci doar caldura din sufletul ei. Fata a inchis de mult ochii. Si viseaza. Nici ea nu stie la ce. Dar simte ceva straniu, aproape la fel cu fulgerul dinainte. Numai ca de data asta, e sigura ca vine din adancul fiintei ei, dintr-un strat ce nu fusese niciodata atins pana atunci. Isi intoarce si ea privirea spre el, lasand sa-i fie descoperite toate simturile de existenta carora nici macar nu stia. Se privesc din nou in ochi si se imbratiseaza, doar pentru o fractiune de secunda. Sau, poate numai li s-a parut. Dar e imposibil sa fi avut amandoi aceeasi senzatie, simultan. Deci, totul a fost real. Si o repeta, parca pentru a-si confirma.

Fulgerele brazdeaza cerul si cei doi asista la un spectacol magnific al naturii. In freamatul lor, nu mai stiu daca e zi sau noapte, daca vor astepta rasaritul sau apusul. Pentru ca il vor astepta. Asa au hotarat de comun acord. Asta si-au spus si asa vor face. Dar pana atunci, raman asa pe nisip, ea cu capul in bratele lui, care-i managaie usor parul si cu buzele unite in cel mai pur sarut.

duminică, 28 septembrie 2008

Marea...

Mai stii cum a fost cand ai vazut marea pentru prima data? Mai stii cum a sunat primul val in urechile care nu mai auzisera niciodata pana atunci acel sunet unic? Iti amintesti oare cum ai pasit cu sfiala pe nisip, cu pantofii inca in picioare, temandu-te parca de raul care ti l-ar putea produce? Dupa un timp, ai indraznit sa ii abandonezi undeva , in marea galbena si te-ai indreptat, aproape si mai timida, spre adevarata mare, cea care niciodata nu doarme, care niciodata nu oboseste sa isi primeasca copiii langa ea.

Te-ai apropiat incet, ai privit-o cateva minute bune inainte de a-ti scufunda degetele in ea si, in cele din urma, ti-ai facut curaj. La prima atingere, ti s-a parut rece. Te-ai uitat cu mirare la cei care isi daruisera trupul complet ei, nu intelegeai cum de pot fi atat de naturali si familiari cu intinderea ce ti se deschidea infinita in fata ochilor. Ai stat asa un timp, parca nu indrazneai sa te aventurezi mai mult, de teama ca nu vei mai iesi niciodata. Si totusi, toti pareau asa de fericiti, incat te-ai hotarat sa risti si sa te abandonezi necunoscutului.

Ai intrat incet de tot, cufundandu-ti treptat tot corpul. Atingerea ei era putin rece, insa binefacatoare. Nu mai simtisei niciodata asa ceva pana atunci, era complet diferit de dusurile reci de vara sau de jocurile din copilarie, cand te udai din cap pana in picioare. Era o senzatie cu totul si cu totul speciala, ca un al doilea botez.

Si, deodata, ai ramas complet singura. Toata multimea din jurul tau disparuse. Copiii care se jucau, cei ce inotau sau indragostitii care se sarutau se evaporasera cu totul. Erai doar tu. Tu si EA. Te simteai ciudat, nu-i asa? Ai inceput sa nu te mai gandesti la nimic, doar te lasai purtata de valuri. Si ele te duceau departe, tot mai departe, iti spalau ranile, pacatele, stergeau tot ceea ce vroiai cu orice pret sa uiti. Cicatrizau suferinte si te curatau de fantomele din trecut. Si era bine. Te-ai abandonat cu totul valului, adancimilor, orizontului indepartat la care stiai ca vei putea ajunge candva.

Dar nu singura. Ai realizat ca marea iti va da pe cineva care te va duce la el, ti-l va da sa-l atingi, iti va prinde razele rasaritului in palma si-ti va face coroana din licaririle lunii. EL e undeva acolo, la capatul valurilor, ascuns dincolo de perlele scoicilor si te asteapta. Mereu va sta acolo, pana il vei gasi, pana iti vei da seama ca e cu adevarat al tau si il vei lua langa tine. Il vei avea mereu, trebuie doar un singur lucru: iubire.

Si ai de la cine invata… Iubeste-l asa cum marea isi iubeste tarmurile, cand le cuprinde in cea mai tandra imbratisare, asa cum soarele care rasare isi deschide calea de lumina pe valuri, asa cum pescarusii nu-si parasesc stancile nici in cele mai friguroase zile ale iernii, asa cum luna isi reflecta toata podoaba pana in cele mai ascunse unghere ale marii. Sa nu pleci dintre valuri pana nu vei intelege ca trebuie sa-l gasesti si sa-l pastrezi pentru vecie. Pentru ca e al tau. Si tu esti a lui.

Si apoi da, poti iesi la fel de incet precum ai intrat, poti lasa nisipul sa-ti mangaie trupul ud, sa-l simti strans lipit de tine, poti lasa soarele sa ti se joace in par, dar stiu ca vei reveni. Vei vrea sa simti din nou senzatia aceea de eliberare, plutirea din suflet si bucuria din ochii care privesc necuprinsul.



 
Filme Online Seriale Online