luni, 8 februarie 2010

Poveşti din tramvai

Se zice că întotdeauna, cu o regularitate aproape fără limite, drumul spre casă e cel mai scurt. Însă nimeni, pe nicăieri nu menţionează care este adevarata casă: cea în care te-ai născut şi ai crescut, cea în care te-ai mutat cu părinţii, camera strâmtă de cămin pe care o împarţi cu fetele sau casa pe care o desenai pe hartie încă de când erai mică ca fiind casa ta – a ta şi a familiei tale, ori poate chiar palatul lui Făt – Frumos.

Un alt lucru pe care niciodată nu l-am înţeles este de ce în poveştile pe care mi le citea bunica nu se zicea niciodată că e posibil ca prinţul chiar să nu apară, oricât de multe obstacole am depăşi şi cu oricâţi balauri fioroşi ne-am lupta. Nimeni nu avertizează asupra faptului că viaţa nu e deloc atât de perfectă cum ne place încă să credem şi atunci când mai creştem. Desigur că viaţa e frumoasă totuşi şi aşa, în imperfecţiunea şi uneori banalitatea ei, însă cum rămâne cu toate visele şi aspiraţiile din subconştientul nostru, care par să crească odată cu noi? Resemnarea, conformismul să fie cheia? Sau trebuie să luptăm până în ultima clipă cu morile de vânt, sperând totuşi să obţinem măcar o mică parte din ce ne-am imaginat că vom avea? Eu mereu am apelat la a doua variantă, dar simt că mă lasă puterile… Nu cedez prea usor, însă dacă până acum era mereu cineva acolo să mă ridice, acum fie o voi face de una singură, fie rămân pentru totdeauna jos.



Fără (aparent) nicio legătură cu textul de mai sus, o sa fac un efort să rescriu foarte pe scurt o povestioară ce m-a impresionat şi pe care plănuiam sa o postez pe blog acum câteva zile, însă pierderea stick-ului pe care o scrisesem mi-a facut imposibilă publicarea ei în momentul respectiv.

S-a întâmplat exact acum o saptămână, în tramvaiul 1… Un el şi o ea, stând pe scaune paralele din lipsă de alte locuri disponibile. Pe tot parcursul călătoriei, au vorbit prin semne, lucru care nu mi s-a părut cu mult deosebit, pentru că am învăţat să las la o parte orice sentiment de milă când vine vorba de astfel de cazuri şi să le arăt acestor oameni tot respectul meu pentru determinarea de care dau dovadă luptând împotriva destinului. Însă când se apropia o staţie, fata s-a ridicat, pregătindu-se de coborâre, dar uitându-se tot spre băiat. Atunci, în secunda în care ochii li s-au întâlnit, am văzut atât de multe în acea privire… E greu de zis dacă era iubire – sau mai bine zis, cu siguranţă nu era o iubire normală, comercială, ca cea impusă de sărbătorile din februarie – era iubire, plus încă ceva. Acel CEVA! Adoraţie fără margini, devotament, privire ce ar fi luminat cu succes tot oraşul, sacrificiu suprem, persoana celuilalt mai presus de a ta, doi oameni funcţionând ca un întreg.

Văzând toate acestea, pentru prima dată în viaţă mi-a fost ruşine… ruşine faţă de mine, pentru că nu mai sunt capabilă să iubesc aşa. E trist şi totuşi multumitor într-o oarecare măsură că, cel puţin la momentul respectiv, am ştiut şi eu cum e...

Dacă persoanele din povestioara mea se recunosc, chiar e o lume mică. :)

PS: Nu e nevoie de o zi specială pentru a iubi pe cineva din tot sufletul. Anul asta sunt anti – Valentine’s Day!

5 comentarii:

prajituracupatrunjel spunea...

vai sis:X bine ai venit in club:D

Evelina spunea...

nu cred ca Valentin's Day e pentru a iubi mai mult in aceasta zi. e pt a ne aminti de faptul ca iubim. pt ca din cauza stresului, lucrului, scolii, rutinei uitam de asta. deci... :)

izuH spunea...

Hehe.. te susţin pentru anti valentine's şi pentru încă un motiv, acela fiind că nu este o sarbatoare românească, iar noi încercăm să ne "americanizăm" pe zi ce trece. Scrii frumos din ce am citit, ţine-o tot asa:)

izuH spunea...

Plăcerea e de partea mea să citesc şi tot meritul tău :). Te mai aştept pe la mine, mulţumesc şi eu pt comm! :D

KirstDay spunea...

Foarte frumoasă povestioară. Ai reuşit să mă emoţionezi şi, deşi sunt femeie, nu mă emoţionez aşa des. Foarte frumos scrii.. :)

 
Filme Online Seriale Online