Se afișează postările cu eticheta poveste. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poveste. Afișați toate postările

joi, 1 iulie 2010

Cum să mergi la mărire

sau Câte lucruri încap într-o geantă

Dacă la începuturile mele de boboc nu am profitat de dreptul studentului la o mărire pe semestru, am zis că măcar acum la final de an să găsesc un pretext bun pentru a-mi mari media a mai sta cu fetele pentru 24 de ore în fosta mea cameră de cămin. Şi uite aşa mi-am transformat geanta preferată în adevărată geantă de voiaj şi am plecat. Şi cum vremea a fost deosebit de capricioasă (nu-mi place cum sună cuvântul asta) cu fiţe în ultima vreme, printre triouri şi-au făcut loc desigur o umbrelă şi o geacă. Deşi nu e din piele de şarpe, biata mea poşetă arăta ca un piton. :))

În rest, la mărire a fost ok să zicem, exceptând faptul că pixul meu aproape scotea flăcări pe nas prin capac. Şi ca ziua să fie până la urmă perfectă, am luat-o pe Andreea ca să păcătuim împreună cu o îngheţată în Piaţa Unirii şi cu o mini-sesiune de shopping pe ultima sută de metri. Culmea e că e a doua oară când îmi găsesc ceva adorabil în acest mod. Ce mi-a plăcut şi mai mult a fost că m-am trezit cu un vizitator în cabina de probă. Nu mă gândiţi la prostii, pentru că era vorba de o fetiţă foarte scumpă şi creaţă, care venise după mine să îmi spună că îi place bluza mea. Am invitat-o înăuntru să-şi dea cu părerea şi întrucât rochiţa aleasă de mine i-a plăcut şi ei, şi Andreei, şi mai ales mie, am luat-o pe loc, apoi am alergat spre autogară, cu geanta chiar mai plină ca la întoarcere.

Şi tot în legătură cu călatoriile, ar mai fi încă un mic amănunt, pe care prefer să vi-l spun de pe acum pentru că nu garantez că voi mai putea scrie până plec din nou, de data asta ceva mai departe de 100 de km. Asta se va întâmpla duminică noaptea, iar destinaţia e...Costineşti. Promit să mă întorc cu poze şi multe amintiri frumoase. Până data viitoare, XOXO.

miercuri, 17 februarie 2010

Pizzeria IT

Da, deci jur că nu mai vroiam să postez nimic, adică totuşi ăsta e al cincilea post pe ziua de azi, chiar dacă două din ele conţin doar melodii. :-? Însă nu m-am putut abţine când am văzut în panoul de control următoarea chestie:


Felicitările, masa şi dansul vor avea loc la...
aa nu,asta se zice la nunţi, scuze! =))


Şi ca să nu fie chiar un post inutil, vreau să vă mai zic că azi am fost cu Andreea să testăm noua pizzerie din oraş, la care tot am auzit toată săptămână reclamă la radio: Pizzait. Pentru huşeni, este amplasată lângă cofetăria Ana, la etajul 1. Cum nici una din noi nu mai fusese, am avut ceva rezerve la început, dar până la urmă chiar am fost mulţumită de local. E spaţios şi curat, frumos amenajat, se poate fuma şi are chiar şi un mic balcon care dă spre stradă. Preţurile sunt ok, oricum pizza e mai mare ca la alte restaurante din oraş. Despre personal nu mi-am putut forma o părere prea amplă, dar chelneriţa şi patronul chiar mi s-au părut tare ok, mai ales că am primit şi ceva din partea casei. :D

Singura chestie care m-a cam dezamăgit a fost că blatul de la pizza era cam tare şi era aproape imposibil să mănânci cu tacâmurile, de aceea la un moment dat le-am abandonat în favoarea mâncatului cu mâna, ceea ce am observat la mai toată lumea de pe acolo. În concluzie, vă recomand să mergeţi să vă convingeţi, eu îi dau cam nota 9 pentru început şi sper să auzim multă vreme de acum înainte de el, pentru că chiar e un loc unde te poţi simţi bine într-o companie bună, desigur. Poze nu am apucat să fac, dar decorul e foarte drăguţ, cu lumânărele şi o oglindă. :D

Dar trebuie neapărat să redau un dialog, aşa ca de final:

Andreea: - Cole, sigur îl vrei tu?
Eu: - De ce?
Andreea: - Că dacă nu, îl vreau eu! :>

(era vorba de un EL)

marți, 1 septembrie 2009

Hai să facem noaptea zi!

Poate că e de vină pasiunea mea pentru vampiri sau doar influenţa verii care tocmai a trecut (nu-mi vine să cred că spun dn nou asta :|), însă am câteva zile de când nu mai pot să adorm la ore rezonabile. De exemplu azi, de fapt ieri, m-a luat aşa din senin o durere de aia de cap, însoţită de febră şi greaţă, aşa că pe la 21:00 eram deja în pat, dorindu-mi din răsputeri să adorm cât mai repede; ceea ce s-a şi întâmplat într-un final. Partea bună e că atunci când m-am trezit, puţin după miezul nopţii, îmi trecuse cât de cât durerea, dar, aşa cum era de aşteptat, nu am putut adormi la loc. Fiind o oră la care ai mei dorm, nu puteam bântui prin casă, aşa că am zis că hai să mă apuc să mai citesc ceva. Şi pentru că tot aveam Twilight-ul la îndemână, m-am apucat pentru a treia oară de el.

Am tot citit eu o vreme, sperând că o să-mi vină somnul, dar după 100 de pagini devorate şi niciun pic de oboseală, am zic că mă duc până jos să-mi aduc un iaurt. Din nu-ştiu-ce motiv, nu am aprins lumina obişnuită de pe scări, ci doar pe cea din hol, aşa că atunci când am ajuns în faţa uşii de la bucătărie, deja era beznă totală. Secvenţa următoare a fost ca de film horror: uşa întredeschisă...mâna mea căutând cu disperare întrerupătorul, apoi acele câteva secunde până l-am găsit şi s-a aprins, care mereu mi se par mai lungi, cu cât e o ora mai târzie. M-am decis cu greu între Danone şi Campina şi m-am întors înapoi în cameră, reluandu-mi lectura.

După capitolul meu preferat, am zis că e timpul să mă bag şi eu în pat, pentru că era totuşi trecut bine de 2:00. Zis şi făcut; sting veioza, mă acopăr bine cu pătura (dacă şi mâine seară o să fie tot aşa frig, cred că va trebui să dorm cu geamul închis :|), dar somnul meu era departe, în schimb mii de gânduri îşi făceau loc rând pe rând în mintea mea. Că să le evit, am zis că mai bine deschid puţin PC-ul să verific ceva şi cu ocazia asta poate mai şi postez ceva. Deşi sunt conştientă că nu e nimic interesant şi chiar foarte tentată să şterg totul imediat după ce scriu, o să las postul aşa, că mărturie pentru ce poate debita un neuron în dungi cu sau fără steluţe la ora asta aşa de matinală. :D

Şi totuşi, ca să reiau ideea din titlu, pe bune acum că mi-ar plăcea să fie noaptea timpul în care să ne desfăşurăm activităţile. Poate sunt eu mai ciudată, dar am mai multă energie şi chef pe întuneric decât la prânz, când chiar nu-mi vine să fac nimic. [...] Am recitit ultimul paragraf şi rectific: nu poate, ci chiar sunt eu mai alefel. Asta pentru că tot zicea ieri Q că nu se poate că o bloggeriţă să nu aibă niciun defect. :P Şi pentru că tot veni vorba de ziua de ieri, m-am ales şi cu două "nume": unul - Mia, de care îmi era dor a-l folosesc, însă am cam renunţat la el în ultima vreme, din cauză că toţi credeau că are legătură cu cea mai stupidă formaţie posibilă (sau asta e Tokio Hotel - căţel? PS: scuze pentru fani, e o părere strict personală) şi al doilea - Deea, evident prescurtat de la cel de-al doilea prenume al meu.

Nu ştiu cum am reuşit, dar mi se pare că iarăşi am pornit de la ceva şi am ajuns la cu totul alt subiect. În fine, cred că o să mă înţelegeţi voi dacă aberez prea tare, ora e de vină,. Şi dacă tot am deviat de la subiect, trebuie să zic neapărat că mi-e tare dor de sisul meu, care acum probabil doarme într-un pat mare şi pufos de la un hotel din Germania. Ich vermisse dich! >: D< [nu ştiu germană, dar trăiască Google Translate]. Şi ca să nu treacă ziua chiar aşa, nu mă pot abţine să nu-mi amintesc că anul trecut pe vremea asta parcă eram şi mai deprimată de venirea toamnei, mai ales că mai era aşa puţin şi începea şcoala. Ce-i drept, şi anul ăsta începe facultatea în septembrie, dar parcă sună mai bine 28 faţă de 14. :D Şi cum în curând o să mă văd cu nişte persoane dragi, parcă nu e totul aşa de gri cum părea a fi până acum.

Uraţi-mi baftă, teoretic mă duc să încerc să salvez ce a mai rămas din noaptea asta... Apropo, până am terminat eu de scris postul şi de pus diacriticele s-a făcut 4:00. ;;)

joi, 27 august 2009

Prima dată

Leapşa o ofer domnişoarei Irina ! Irinaaa, trezeşte-teeee, s-au făcut ouăle de raţă!


Aa da, era să uit să zic despre ce e vroba în leapşă :P Aşa cum spune şi titlul, trebuie să povestesc cum a fost prima dată când s-au întâmplat nişte lucruri mai mult sau mai puţin importante din viaţa mea.

Prima zi la grădiniţă: Nu îmi amintesc prea multe lucruri, dar cert e că am fost destul de cuminţică şi nu m-am apucat de plâns când a plecat mama, aşa cum au făcut jumătate din ceilalţi copii. Aa, şi mai ştiu foarte bine că m-am aşezat la măsuţă cu Maria. (am fost colege de bancă vreo 6 ani după aceea) :D

Primele seriale urmărite: În primul rând, cel care a făcut istorie e Sailor Moon. Am crescut cu el, am visat că sunt Sailor Mercur, m-am jucat, am colecţionat tot ce se putea colecţiona şi am înnebunit pe toţi de cap. :D Apoi ar fi Sunset Beach, o telenovelă americană de care într-un final m-am plictisit, pentru că ajunsese la 1000 şi ceva de episoade.

Prima rochiţă preferată: Cred că au mai fost şi altele de când eram mai mică, dar asta de care vă povestesc acum o aveam pe la 6 ani. Era din catifea roz cu dantelă albă şi avea cusută o broşă în formă de creion roşu, de care eram tare mândră.

Prima dată când am aflat că Moş Crăciun nu există: În anul în care am împlinit 6 ani, i-am văzut pe ai mei în timp ce ascundeau cadoul în dulap, aşa că nu au mai putut să-mi ascundă şi mi-au zis. Ştiu că am fost destul de dezamăgită, pentru că mă gândeam că dacă ştiu adevărul, nu o să mai primesc niciun cadou. :|

Prima zi de şcoală: Aveam uniformă de aia clasică cu pătratele alb-albastre şi cu guler foarte, dar foarte apretat. M-am aşezat în bancă cu Maria, unde erau Abecedarul, un manual de matematică verde şi pătrat şi nişte flori. Aa, şi mai ştiu că aveam ghiozdane la fel, mai mari ca noi, din piele neagră, respectiv maro. :D

Prima tabără (sau prima dată când am plecat de capul meu): La sfârşitul clasei a IV-a, cu viitorul diriginte. Am fost la Buşteni şi chiar mi-a plăcut. :> Atunci mi-a venit ideea să-mi fac primul oracol, pentru că văzusem la alte fete mai mari şi am zis că trebuie neapărat să am şi eu unul. Tot atunci mi-a plăcut aşa mai serios de un tip, păcat că el nici nu mă băga în seamă. =))

Primul telefon: Pe vremea aceea, copiii nu aveau telefoane din clasa I, aşa că eu l-am primit pe al meu abia în clasa a VIII-a, de ziua mea. :| Era un Sony Ericsson T105 şi nu era mare lucru de capul lui, dar eram totuşi mulţumită de el. Aa, şi e de menţionat că a fost singurul telefon care nu s-a stricat în mâna mea. =))


Prima dată când m-am împrietenit cu Andreeea: Prin clasa a VII-a, ne dădea profa de Civică tot felul de proiecte pe echipe şi cum noi stăteam aproape, am zis că facem împreună, aşa că ne tot vizitam, când la mine, când la ea şi uite aşa am ajuns să ne cunoaştem mai bine şi să ne împrietenim, iar din clasa a IX-a am fost şi colege de bancă. :> Aa, şi că să fie ea mulţumită, trebuie să menţionez că am găsit prin album o poză cu noi două şi doamna învăţătoare din clasa I, dar amândouă eram tunse scurt. =))

Prima zi la liceu: Deşi au trecut doar patru ani de atunci, parcă nu îmi amintesc totul aşa de clar cum ar trebui. Ştiu doar că eram destul de relaxată, având în vedere că aveam 8 colegi din fosta mea clasă şi ştiam deja cu cine o să stau în bancă. Am făcut cunoştinţă cu diriga şi restul colegilor abia atunci, pentru că nu am fost prezentă la întâlnirea de prin august. Ştiu că atunci când am văzut orarul, mai aveam puţin şi mă apuca plânsul de nervi că s-a terminat vacanţa şi că o să dureze până mă acomodez cu noii profesori.

Prima dată când am fost fan adevărat: Se întâmpla prin 2005-2007 şi era vorba de Adela Popescu. Nu pot să spun că acum nu mai îmi place, pentru că aş minţi, însă am renunţat la ea din cauza unor fiţe pe care le avea la un moment dat. Cumpăram toate revistele cu ea, aveam şi un site de care am fost şi încă mai sunt tare mândră şi chiar am vorbit o dată cu ea pe chat. :D Însă poate cel mai mare merit din chestia asta este ca aşa mi-am cunoscut 2 din cele mai bune prietene: Nastea şi Alecsa.

Primul 2: Cu toate că am fost o elevă destul de conştiincioasă şi am avut note destul de mari, s-a întâmplat totuşi să iau un 2 la istorie în clasa a IX-a, în aceeaşi zi în care am tuns un coleg. =)) Pur şi simplu nu îmi învăţase lecţia, bazată pe faptul că am suficiente note, iar când m-a strigat am spus că nu m-am pregătit şi mi-am stricat media pe loc. Noroc că mai aveam vreo 3-4 de 10, aşa că mi-a ieşit 9 până la urmă.

Primul sărut: Cu gust de Angelli Cherry...mai multe nu spun :P

Primul post pe blog: Nu prea ştiam eu exact care e treaba cu blogurile, dar am zis că n-ar strică să încerc. Primul post l-am scris în martie, apoi abia în august anul trecut mi-am reluat activitatea mai des. Uneori mi se pare că am scris cam aiurea, dar nu am vrut să editez absolut nimic la el, că să rămână mărturie a neuronului meu în dungi. ;;)

Prima iubire adevărată: R. 8->

Prima dată când m-am simţit "centrul" universului am stat toată noaptea cu tocuri de + 10 cm: La mine la majorat :> apoi a mai fost la banchet, dar acolo deja nu prea mă mai puteam mişca după câteva ore. Însă la majorat nici nu mă gândeam să mă descalţ de cizmele mele roşii de Motanul Încălţat. :>

Prima probă la BAC: Îmi era tare frică, mai ales că era la română oral :-s. Deşi am fost programată pentru ora 15, eram la şcoală de la 9 şi cred că asta mi-a provocat şi mai mult stres. Noroc că înainte de a intra în sală, am primit un sms care m-a ajutat să las emoţiile la uşă şi să fie totul foarte ok. Din fericire, aşa a fost şi cu restul probelor. :D

Prima zi la facultate: va urma... :P


Sper că nu e o problemă că am scris despre atât de multe, dar mi-a făcut mare plăcere să îmi amintesc toate chestiile mărunte care mi s-au întâmplat şi astea sunt doar o mică parte din tot ceea ce aş fi putut scrie. Leapşa merge la Alecsa (ca să ai de lucru, sis, până pleci :> ), la Inka & Buhu, la Gârby, Jully şi toţi care mai sunt amatori. ;;)

luni, 20 iulie 2009

Vampir sau nu?

Deci, (nu e bine, nu trebuie început cu deci) Sunt sigură că înainte de a adormi aveam două - trei idei pentru nişte posturi noi, însă acum oricât de mult îmi forţez neuronul colorat să le regăsească, el e mai ceva ca batman şi nu vrea să-mi zică deloc ce trecuse prin el mai devreme.

În fine, până una - alta, vă zic că aseară am găsit un moment de slăbiciune la mama şi am rugat-o cât de frumoooos am putut eu să ne uităm împreună la Twilight.
- Dar l-ai mai văzut de N ori, nu te-ai plictisit încă?
- Eu...de vampirii mei? Niciodată! :P Şi în plus, nu l-am văzut încă cu tine. Te rog, te rog! :D
- Hmm, hai adu DVD-ul...Dar ne uităm la mine, da? Şi fă şi nişte popcorn.
- Cu caşcaval sau cu unt?
- Cu colţi. =))
[Ultimele două replici sunt fictive, recunosc. Doar că nu m-am putut abţine.]

Şi da, ne-am uitat într-adevăr; eu pentru a 7-8 oară cred (deja am pierdut numărul, dacă e să vă zic sincer) şi mama pentru prima. Cum la început nu prea era atentă, o tot avertizam asupra a ce urmează să se întâmple, fără să mă pot abţine de la comentarii de genul "Pff, tu vezi cât de bun e?", "Ce ochi are / ce piele strălucitoare" etc. Între timp, după popcorn, băusem şi un cocktail şi deja începusem să prind culoare în obraji, la care mama deja se gândea că e reacţia mea la Edward privit insistent. :P

Pe la jumătatea filmului, tocmai când era mai interesant, îi sună telefonul. Şi după faţa pe care a făcut-o ştiam că va dura...exact ca în reclama de la nu-ştiu-ce fixativ. Durează, durează, durează...(sau era reclama la Duracell?) Bun, zic hai că între timp mă duc şi eu şi mănânc ceva şi când revin o să fie gata conversaţia. După încă vreo zece minute de uitat la screensaver-ul DVD-ului, a început să bată vântul, dar nu orice vânt, ci unul de ăla frumos, exact că în noaptea aia. Într-un final apare şi mama şi continuăm să ne uităm, cu efectul sonor pe fundal. Când se termină filmul, o întreb dacă i-a plăcut şi cică: "Da, dar eu mă aşteptăm să fie şi ceva mai de groază; aici e totul aşa de romantic." "Poate prea romantic", am zis eu, iar apoi i-am zis noapte bună şi m-am dus în camera mea, să visez mai departe cu ochii deschişi la piele albă şi ochi de caramel.

Partea a doua a poveştii e chiar tare; dimineaţă, mă anunţă bunica-mea că s-a spart un vas de yena din senin. Culmea e că nu a fost niciodată folosit, iar eu nici atât nu l-am văzut măcar. Când s-a întors mama azi de la serviciu, vine furtună la mine şi mă trimite de la PC, pe motiv că vrea să caute pe Google care e faza cu vasul. Eu, neavând altceva mai bun de făcut decât să o aştept să termine, m-am dus în pat foarte repede.

- Wow, cum ai ajuns atât de repede pe pat?
- Nu e vina mea că eşti îngrozitor de neatentă. (mai aveam puţin şi citam replică cu tot cu Bella din final)
- E ciudat...aseară film cu vampiri, azi vase sparte şi tu te mişti aşa repede. Şi nu îţi place să stai afară, în soare şi mănânci tot mai puţin.
- Sugerezi ceva?
- Eşti vampir?!
- Aş vrea eu...

Şi da, asta e mama mea, asta sunt eu. Vampir sau nu?

joi, 16 iulie 2009

Tot sufletul meu e un gând

Din lipsă de ocupaţie sau prea mult elan, omul face multe. Aşa m-am apucat eu aseară pe la 21:00 să fac curăţenie generală în camera mea. Şi nu mă refer la praf sau dat cu aspiratorul, ci la ordine în sertare: între referate de mult uitate, amintiri şi cărţi. Aşa se face că am dat pur întâmplător peste nişte compuneri scrise de mine prin clasa a VII-a parcă, pe vremea când mergeam la olimpiadă la română (eu şi încă vreo 20 de fete, dar asta e o altă poveste).

Ce nu prea am înţeles eu e de ce am păstrat tocmai aceste două compuneri; probabil că ultima dată când le-am văzut mi s-a părut că au ceva interesant în ele, în ciuda unor probleme de exprimare şi a exasperantelor puncte de suspensie utilizate prea des. Dar cel puţin atunci scriam mai des şi mă străduiam să iasă ceva, nu ca acum, când scriu literatură doar din an în paşti şi atunci cine ştie ce iese. M-am înarmat cu răbdare şi le-am transcris, îmi e prea jenă să pun un scan cu scrisul meu de mână de atunci. Deci, ce părere aveţi: are rost să le mai ţin sau le pot da fuguţa la coş?



Tot sufletul meu e un gând

În faţa foii albe mi-e greu să-mi găsesc cuvintele... Nu ştiu cu ce să încep... Aşa multe gânduri îmi invadează sufletul, atât de multe semntimente... E greu să redai în cuvinte ceea ce nici tu nu înţelegi. Dacă aş putea, aş vrea să scriu totul că într-un jurnal; simplu, intim şi fără prea multe complicaţii.

Sufletul meu... de mult nu l-am analizat în amănunt... Dacă mă gândesc bine, inima mea e închisă într-un turn de fildeş, unde nimeni nu poate intra. Doar eu pot străbate oceanul zbuciumat, pentru a ajunge până la el. M-am hotarât... va trebui să merg cu orice preţ, să-l descopăr.

Însă acest lucru e greu de realizat... Castelul meu e înconjurat de valuri, ca nişte zmei înfometaţi, care lovesc puternic în el. Dar acesta rezistă... are ziduri bune, întărite odată cu anii, cu experienţa de viaţă. Sufletul ia mereu alte forme, are alte gânduri...

În lupta cu viaţa, pe care orice om o duce în fiecare zi, sufletul meu s-a păstrat aşa cum era el: cald şi neatins de artileria grea a răutăţilor. Deşi unoeri oceanul albastru s-a întunecat şi nori negri brăzdau cerul, împrăştiind păianjeni luminoşi, sufletul meu a trecut cu bine peste acestea oricâte furtuni ar fi fost, întotdeauna a ieşit soarele şi mai apoi un curcubeu, cu toată paleta de culori a unui maestru.

Eu comunict diret cu sufletul; de fapt, fiecare dintre noi facem asta, poate chiar fără să ne dăm seama. Oricând suntem puşi în faţa unei probleme de viaţă, gândim raţional, dar apoi ne întrebăm şi sufletul. Aceasta este întrebarea la care de mult caut un răspuns: De ce oricât de corect ar părea un lucru, unoeri ne ascultăm sufletul şi renunţăm la el? Oricât de mult am încerca să răspundem, nu vom putea pentru că aşa este legea umană, să ne ascultăm sufletul.

Fac parte din acei oameni care au un şaselea simţ şi mi s-a întâmplat de multe ori să am dreptate, bazându-mă doar pe intuiţie, pe ceea ce îmi şoptea discret sufletul meu. Toţi oamenii au o lume a sufletului lor, o lume unde numai ei pot ajunge. În sufletul meu acum sunt griji mărunte, dar mai târziu când valurile vor fi tot mai mari, oare ce va mai fi? Ei bine, asta nu o ştie nimeni...nici măcar eu...

sâmbătă, 27 iunie 2009

Plouă...

[Şi plouă, plouă, plouă peste inima mea...]

Şi am făcut dragoste cu ploaia, am lăsat-o să-mi invadeze sufletul şi să-mi clătească inima.
E nouă acum, lipsită de găuri şi venin, însă nu se ştie pentru cât timp mai e disponibilă să aştepte.
Dacă o regăseşti în drumul tău, nu eşti obligat să o iei, dar cel puţin nu păşi peste ea.
Aşaz-o undeva la loc sigur şi las-o acolo...te va privi din umbră până o vei recunoaşte.
E inima
ta, a fost a ta mereu şi ar mai putea fi încă...Doar dacă...nu e prea târziu.

miercuri, 24 iunie 2009

Ireversibil

Era frumos când încă mai credeai în poveşti, nu-i aşa?
Când visai că într-o bună zi calul alb, cu prinţul inclus chiar va veni, răpindu-te din prăpastia în care te afundai tot mai mult cu fiecare zi ce trece...
Când erai doar un copil naiv, care spera într-un viitor ce părea imposibil chiar şi de dorit...
Când ce-ţi doreai cel mai mult era să fii alături de el şi să-l poţi privi în ochi...
Când pentru o singură îmbrăţişare, erai în stare să traversezi munţi şi mări...
Când luptai cu toţi pentru că nimeni nu putea interveni între voi...
Când printr-un singur cuvânt, îţi lua durerile cu mâna...
Când simţeai că inima e mai mult decât o bucată de carne...
Când el era centrul universului tău...

Păcat că ai fost neatentă şi ai scăpat globul de sticlă plin de iluzii şi totul s-a destrămat... Ireversibil.

duminică, 17 mai 2009

Aşa slăbiţi garantat!

Pentru că tot se apropie vara, anotimpul în care e musai să fii slabă, altfel nu o să îţi stea bine costumul de baie, m-am documentat şi eu în legătură cu câteva produse recoamandate pentru a te menţine în formă şi, dintre toate, m-am oprit asupra ceaiului verde. Întrucât am văzut că nu e bun neapărat pentru slăbit, ci şi pentru organism în general, mi-am cumpărat şi eu o cutie şi de vreo săptămână beau în fieare zi câte 1-2 pliculeţe.

Însă azi am descoperit o metodă prin care benefiiciile sale vor fi mult mai rapid resimţite de întregul corp şi implicit, de corpurile din jur. Luând o pauză de la monitor, m-am dus până în bucătărie să îmi încălzesc nişte apă pentru o nouă cană de ceai. Minunea e că nu am tunat apă pe alături şi nici nu m-am împiedecat pe scări, însă bineînţeles că ceva tot trebuia să se întâmple. Ajunsă din nou la PC, am aşezat cana pe masă şi m-am apucat să citesc mesajele pe care le primisem pe mess. Acum nu ştiu dacă din cauză că m-a enervat ceea ce am citit sau pur şi simplu am fost eu neatentă, însă după câteva secunde cotul a lovit violent cana, iar ceaiul s-a împrăştiat integral cu o rapiditate neobişnuită; peste tot: pe sub DVD, pe lângă foile pentru notiţe chiar şi la prelungitorul care îmi ţine în viaţă toată aparatura şi bineînţeles, pe mine. Noroc de ursuleţul meu care a ţinut DVD-ul ridicat cât timp m-am dus să aduc repede un prosop să şterg toată tragedia. Şi de parcă nu era destul, fix atunci s-a întors toată lumea acasă, tocmai la timp pentru a mă întreba isteric ce s-a întâmplat.

Aşadar, folosiţi metoda mea şi slăbiţi garantat! - poate doar sistemul nervos. =))

vineri, 15 mai 2009

Povestea unui suflet



Plimbându-mă prin parc, printre frunzele veştede am zărit un suflet rănit cu aripile frânte, cu cicatrici adânci şi urme de talpă. Era un suflet plăpând, un suflet pur de copil, pierdut şi rănit.L-am ridicat încet, l-am privit un timp apoi l-am apropiat de buze şi l-am sărutat. Aveam acum în palme un suflet aproape îngheţat cu aripi frânte şi cicatrici adânci. Nu ştiam ce să fac, vroiam să îl aşez la loc şi să plec mai departe gândindu-mă că până la urmă l-ar fi găsit altcineva. Nu era sufletul meu, nu era problema mea, nu aveam nevoie de o complicaţie în plus. Mă uitam la el cum se încălzea în palmele mele şi mi-am urât egoismul, mi-am urât nepăsarea.

Am început să plâng şi lacrimile fierbinţi udau sufletul din palmele mele, sufletul acela cu cicatrici adânci şi urme de talpă. Am privit cu uimire cum urmele tălpilor dispăreau spălate de lacrimile mele şi atunci am aflat în mine răspunsul. L-am sărutat din nou şi l-am aşezat alături de sufletul meu. L-am încălzit cu dragoste, l-am hrănit cu dezmierdări, l-am spălat cu lacrimi şi i-am vindecat rănile sărutându-i-le. L -am păstrat înăuntrul meu încercând să îl ascund de durere. Nu a fost deloc uşor, au fost momente în care sufletul acela chinuit aproape renunţa la viaţă, au fost momente în care eu aproape renunţam la luptă. Dar zilele au trecut şi foarte încet sufletul acela rănit şi cu cicatrici adânci a început să se vindece. Acum privesc un suflet cu aripi noi, cu cicatrici subţiri şi fără urme de talpă. E acelaşi suflet pur de copil pe care durerea nu a reuşit să îl schimbe.

A venit clipa în care sufletul găsit îşi va lua zborul punându-şi la încercare aripile noi .Îmi deschid acum palmele iar el se înalţă timid spre ceruri albastre, spre stele noi, purtat de adieri noi. Îl privesc cum planează lin, cum se îndepărtează tot mai mult de vechiul adăpost. Plâng şi acum că şi în prima zi dar lacrimile mele sunt de această dată lacrimi de fericire. Iubesc sufletul acesta atât de mult încât îl pot lăsa să zboare. E poate prima oară când iubesc. Nu simt durere, nu simt regrete, nu îi reproşez plecarea. Mă uit doar la el cum pleacă şi ştiu că nu va uita niciodată nici palmele mele, nici sufletul meu. Zboară suflet drag, iubirea mea îţi va veghea somnul, lacrimile mele îţi vor spăla urmele de tălpi, buzele mele îţi vor săruta cicatricile, iar palmele mele îţi vor fi oricând adăpost!

Te iubesc atât de mult încât te pot lăsa să zbori liber, fără să vreau să te închid în colivia de aur a unei relaţii. Poţi pleca acum, îţi simt nerăbdarea, te simt fremătând. Ai vrea să rămâi, îţi e milă de mine. Îmi vezi lacrimile, palmele goale şi sufletul singur. Dar nu îţi fie teamă , nu am nici aripile rupte, nici cicartici adânci, nici urme de paşi.

Îmi aparţii şi îţi aparţin, mă regăsesc în zborul tău, în fiecare bătaie de aripă, te regăsesc în fiecare lacrimă, ne regăsim în fiecare vis. Nu trebuie să te ating că să te simt, nu trebuie să fii în faţa mea că să te privesc. Nici timp ,nici distanţă şi nici oameni nu pot ne pot despărţi. Eşti în aer, în razele soarelui, în lumina lunii, în sângele meu, în fiecare respiraţie, în fiecare bătaie a inimii mele. Eşti tot ce sunt, sunt tot ce eşti... Adio, suflet liber de copil, mereu voi fi cu tine!

joi, 16 aprilie 2009

Dacă aş fi avut un Volvo...

Nu ştiu dacă am mai spus până acum "cu voce tare" - adică prin intermediul blogului - cât de mult urăsc eu mijloacele de transport în comun. Şi nu mă refer la tramvaie sau cele care facilitează deplasarea în oraşele mari, ci la microbuzele care parcurg distanţele dintre oraşe. Nu vreau să credeţi cumva că sunt obişnuită mereu să am la dispoziţie maşina personală (care oricum lipseşte) sau că sunt prea "alintată" să fac mofturi, dar efectiv m-am săturat de condiţiile oribile pe care trebuie să le suport de fiecare dată când trebuie să apelez la asemenea mijloc de trasnport. Şi o să vă dau şi un exemplu.

Ieri, după cum am mai zis, am fost în vizită la verişoara mea, la Vaslui. Ceea ce presupune un drum de - atenţie - numai o oră. 60 de minute nenorocite, în care bateria telefonului meu a avut proastă inspiraţie să mă lase baltă. Ce-i drept, la dus, am avut o companie foarte "plăcută": o doamnă în vârstă, pe care evident nu o cunoşteam, a avut grijă să îşi povestească toată viaţă dumneaei. Şi, cum era de aşteptat, m-a găsit tocmai pe mine drept martor. Am ascultat în tăcere, cu gândurile departe, aprobând-o din când în când. Deşi până la final am ajuns la concluzia că a fost mai bine aşa, decât să stau şi să aştept să treacă timpul, am rămas totuşi cu o nelămurire. Cum se poate să îţi zici chiar toată povestea vieţii în faţa unui străin? A, să nu mă înţelegeţi greşit; şi eu sunt pentru comunicare / socializare sau cum vreţi să îi mai ziceţi, dar e o diferenţă între asta şi "a da tot afară din casă". În fine, la urmă mă aşteptăm chiar să îmi ceară numărul de telefon să ne continuăm monologul dialogul.

Însă dacă e să revin de unde am plecat, trebuie să menţionez drumul de întoarcere. Cum telefonul meu şi-a făcut de cap, lăsându-mă fără posibilitatea de a asculta o muzică decentă, a trebuit să ascult pe parcursul intregei călătorii vocile ascuţite şi vulgare ale unor ţărani domni, probabil navetişti. Acum simt nevoia să reiau partea cu "să nu mă înţelegeţi greşit". Nu am nimic cu nimeni, însă ceea ce făceau ei era peste limita admisă. Discutau pe un ton mai mult decât supărător absolut orice tâmpenie le trecea prin capul gol, râdeau la orice glumă idioată şi tot aşa. Şi să nu credeţi că eu am fost singura deranjată: însuşi şoferul le-a atras atenţia, dar, aşa cum era de aşteptat, nici nu l-au băgat în seamă. Pot să zic cu mâna pe inimă că am fost uşurată când am văzut că au coborât cu 200 de metri în faţa mea, lăsând liniştea să se aştearnă pentru mai puţin de un minut. Însă toată aventura a avut o urmare aşteptată: o teribilă durere de cap, care m-a ţinut în pat vreo două ore după ce am ajuns acasă.


Dacă aş fi avut un Volvo, toate astea nu s-ar mai fi întâmplat! =))

joi, 2 aprilie 2009

Viaţa ca un fluture albastru

A fost odată un bărbat căruia i-a murit soţia, astfel încât el locuia împreună cu cele două fete ale sale, care erau din fire foarte curioase şi inteligente. Fetele îi puneau mereu multe intrebari...la unele ştia să le răspundă, la altele nu...

Tatăl lor îşi dorea să le ofere cea mai bună educaţie, de aceea într-o zi şi-a trimis fetele să petreacă o perioadă de timp în casa unui înţelept. Acesta ştia întotdeauna să le răspundă la intebarile pe care ele le puneau.

La un moment dat una dintre ele a a adus un fluture albastru pe care plănuia să îl folosească pentru a înşela înţeleptul.
-Ce vei face? o întrebă sora ei.
-O să ascund fluturele în mâinile mele şi o să întreb înţeleptul dacă e viu sau mort. Dacă va zice că e mort, îmi voi deschide mâinile şi îl voi lăsa să zboare. Dacă va zice că e viu, îl voi strânge şi îl voi strivi. Şi astfel orice răspuns va avea, se va înşela!

Cele două fete au mers într-o clipă la înţelept şi l-au găsit meditând.
-Am aici un fluture albastru. Spune-mi, înţeleptule, e viu sau mort?
Foarte calm, înţeleptul surâse şi îi zise:
-Depinde de tine... fiindcă e în mâinile tale!



Aşa este şi viaţa noastră, prezentul şi viitorul nostru. Nu trebuie să învinovăţim pe nimeni când ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobândim sau nu. Viaţa noastră e în mâinile noastre, ca şi fluturele albastru. De noi depinde să alegem ce vom face cu ea.

Sursa: DaMaiDeparte

marți, 31 martie 2009

Suntem perfecţi în imperfecţiunea noastră!

O femeie obişnuia să aducă apă de la râul din apropiere până acasă cu ajutorul a două vase mari, atârnându-le la cele două capete ale unui lemn pe care îl ducea în spate.

Un vas era crăpat, pe când celălalt era perfect şi tot timpul aducea acasă întreaga cantitate de apă. La sfârşitul lungului drum de la izvor până acasă, vasul crăpat ajungea pe jumătate gol. Timp de doi ani, acelaşi lucru se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas şi jumătate de apă.

Bineînţeles, vasul cel bun era mândru de realizările sale. Însă bietului vas crăpat îi era atât de ruşine de imperfecţiunea sa, şi se simţea atât de rău că nu putea face decât jumătate din muncă pentru care fusese menit! După acest timp, i-a vorbit într-o zi femeii lângă izvor:

-Mă simt atât de ruşinat, pentru că această crăpătură face ca apa să se scurgă pe tot drumul până acasă!

Femeia a zâmbit, privind cu drag către el:

-Poate ai observat că pe partea ta de drum sunt flori, însă pe partea cealaltă nu? Pentru că am văzut defectul pe care îl ai, am plantat seminţe de flori pe partea ta. În fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori... dacă nu ai fi fost aşa cum eşti, n-ar fi crescut aceste frumuseţi care îmi luminează casa!



Am văzut mulţi oameni în jurul meu căutând cu încrâncenare perfecţiunea, fiecare zi în care n-au găsit-o fiind pentru ei un nou prilej de a suferi.

Am caut-o chiar eu însămi până în ziua în care am înţeles că lipsa ei nu înseamnă înfrângere, ci şansa de a fi unici şi a folosi acest lucru pentru a imbgati propria viaţă şi viaţa celor din jur!

Priviţi florile care cresc datorită vouă si număraţi-va binecuvântările!

Sursa: DaMaiDeparte

sâmbătă, 21 martie 2009

Te iubim, Bubu!

Post publicat pe blogul Alecsei ...

De ce e viaţa uneori atât de crudă şi ne răpeşte de lângă noi ce avem mai drag? Ce se întâmplă atunci când Dumnezeu ne alege să fim victimele pierderii unui suflet apropiat? Pe lângă imensa durere, inevitabil ne putem întrebarea: De ce tocmai eu? Cu ce am greşit noi că oameni de ni s-a întâmplat una că asta? Cum e posibil să fim pedepsiţi astfel, atunci când lumea e plină de criminali ce se bucură de toate frumuseţile vieţii?

E trist, e dureros, e al naibii de greu... Să pierzi pe cineva de lângă tine e ceva, dar să ştii că a murit, că nu-l vei maivedea niciodată e încă şi mai dificil. Unii se gândesc la lucrurile astea doar când vine vorba de o cunoştinţă, o rudă sau, mai grav, de cineva din propria-ţi casă. Însă oare cine se gândeşte la bietele animăluţe, la acele suflete mici şi nevinovate, pe care majoritatea oamenilor le ţin numai de "decor"? Dacă suferi pentru ele, eşti arătat cu degetul; când le pierzi, n-ai voie să-ţi manifeşti vizibil durerea, altfel lumea va avea motiv de amuzament. Asta pentru că lumea - generic spus - este şi probabil că va fi tot mai rea.

Eu nu sunt şi n-am fost niciodată "ca toată lumea". Mereu m-au sensibilizat poveştile necuvântătoarelor aproape mai mult că cele ale oamenilor şi ştiu şi cum e să pierzi un sufleţel care te-a iubit şi pe care l-ai iubit. Şi, din păcate, şi Alecsa stie...

Poate va întrebaţi de ce am ales să scriu eu acest post... pentru că vreau să o ajut să treacă mai uşor peste pierderea suferită. Încă nu-mi vine să cred că Bubu nu mai este... A fost o boală grea, dar scurtă sau poate, cine ştie, e tot din cauza răutăţii unor oameni. Cert este că... acum totul s-a terminat şi că ea e bine. Nu mai suferă, nu mai simte durere, cred că e fericită... Şi la fel vreau să o revăd şi eu pe Alecsa. Sistăr, îţi repet că ai făcut tot ce s-a putut pentru că Bubu să fie bine, dar, după cum ziceam mai sus, uneori pur şi simplu aşa e viaţa. Ştiu că nu e corect, că ar fi putut fi oricine altcineva în afară de noi, dar... aşa e scris, iar noi suntem prea mici că să ripostăm în vreun fel.

Dar nu vreau să mai vorbesc despre lucrurile triste, despre suferinţă sau moarte. Vreau doar să vă vorbesc despre pisicuţa adorabilă de un an şi jumătate, care te cucerea din prima. Vreau să îi mulţumesc şi eu pentru că datorită pozelor ei, atenţia mi-a fost atrasă de blogul Alecsei...pentru că era dulce de tot, mică şi dulce :x Pentru că a fost buburuza noastră mică şi nedezvoltată, pentru că l-a iubit pe Zein, pentru că a făcut şedinţe foto superbe. O să ne fie enorm de dor de tine: mie, lui Zein, lui Pufy şi mai ales Alecsei. Te rog din suflet să îi trimiţi gânduri pozitive, să nu mai fie tristă când se gândeşte la tine. Nu ne uita şi, din când în când, arată-te măcar în visele noastre... Te iubim, Bubu şi aşa va fi mereu!

joi, 19 martie 2009

Lucruri importante

De pe DaMaiDeparte, cu dedicatie speciala pentru Miky :)

Un profesor de filosofie statea in fata clasei avand pe catedra cateva lucruri.

Cand ora a inceput, fara sa spuna un cuvant, a luat un borcan mare gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a intrebat pe studenti daca borcanul este plin si acestia au convenit ca era.

Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat in borcan, scuturandu-l usor.

Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf. I-a intrebat din nou pe studenti daca borcanul era plin iar acestia au fost de acord ca era.

Profesorul a luat dupa aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat in borcan. Firesc, nisipul a umplut de tot borcanul. I-a intrebat din nou pe studenti cum statea treaba iar acestia au raspuns in cor “Pliiin!”

Profesorul a scos de sub catedra doua cesti cu cafea pe care le-a turnat in borcan, umplandu-l de aceasta data definitiv. Studentii au ras.

“Acum” a spus profesorul dupa ce hohotele s-au domolit, “as dori sa intelegeti ca acest borcan reprezinta viata voastra. Mingile de golf reprezinta lucrurile importante pentru voi: familia, copiii, sanatatea, prietenii si pasiunile voastre. Daca totul ar fi pierdut in afara de acestea, viata voastra ar fi tot plina.”


“Pietricelele sunt celelalte lucruri care conteaza pentru voi, serviciul, casa, masina, iar nisipul e restul lucrurilor marunte.”

“Daca veti incepe cu nisipul,”
a continuat el, “nu veti mai avea unde sa puneti mingile de golf si pietricelele.”

“La fel si in viata, daca iti irosesti tot timpul si energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodata timp pentru lucrurile importante pentru tine.”

“Acorda atentie lucurilor importante pentru fericirea ta. Joaca-te cu copiii, fa-ti controale medicale periodic, iesi cu sotia in oras la cina, joaca golf, vei avea suficient timp alta data sa faci curat sau sa repari cine stie ce dispozitiv . Ai, in primul rand grija de mingile de golf, ele conteaza cu adevarat. Stabileste-ti prioritatile, restul e doar nisip.”

Unul dintre studenti a ridicat mana interesandu-se ce reprezentau cele doua cesti de cafea.

Profesorul a zambit “Ma bucur ca intrebi asta,ele vor doar sa arate ca, oricat de plina ar parea viata ta, e loc intotdeauna pentru doua cesti de cafea, impreuna cu un prieten…”

Impartaseste aceasta poveste cuiva drag si invita-l la o cafea… eu tocmai am facut-o!!

miercuri, 18 februarie 2009

Puterea de a supravietui

Am primit de la Inka o invitatie la un concurs pe blogul ei, care se va desfasura in decursul a cateva zile. Prima probă a concursului Inka suna cam asa:


Avionul cu care trebuia să ajungi la mătuşa ta din Hawaii s-a prăbuşit în Oceanul Pacific. Tu eşti singurul supravieţuitor. Eşti rănit, dar mai este puţin până la mal, unde se află o insuliţă. Nu ai nicio cale de comunicaţie, iar populaţie nu există. Nu ai acoperiş, nu ai mâncare, nu ai nimic. Ce faci? scrie în minim 5 enunţuri cum ai putea să supravieţuieşti până când cineva va afla de accident. Este posibil să dureze ceva...


De indata ce ma trezesc, ma uit speriata in jurul meu si nu imi vine sa cred ca inca traiesc. De fapt, ma intreb daca e chiar real ceea ce mi s-a intamplat si nu e doar un cosmar din care urmeaza sa ma trezesc. Insa durerea provocata de impactul cazaturii imi confirma ca totul este cruda realitate. Incerc sa ma ridic, sperand sa mai gasesc pe cineva in viata. Insa, din pacate, nu se intrezareste nicio miscare. Strig dupa ajutor si imi raspunde numai ecoul: "Ajutor! Ajutor!". Ochii mi se umplu de lacrimi; ceilalti pasageri nu au supravietuit, iar gandul ca e posibil sa nu-mi mai revad niciodata familia si prietenii ma face sa disper.

Cateva minute sunt prea speriata si uimita de cele intamplate, incat nici nu realizez ca ma aflu chiar in mijlocul Oceanului. Dupa ce imi mai revin din soc, decid ca nu pot ramane acolo, printre cadavre, asa ca iau cele cateva lucruri pe care le aveam la indemana: un cutit, o bricheta si o sticla de apa. Habar nu aveam unde ma aflu, insa stiam ca nu mai puteam sta niciun minut in acel loc. Coborand din avion, constat ca am "norocul" ca aceasta se prabusise destul de aproape de tarm, intrucat apa imi ajungea abia pana la genunchi. Cu ultimele puteri, ajung la mal si ma asez pe nisip. De cand mi-am dorit eu sa vad Oceanul...insa nu m-as fi gandit niciodata ca o sa cad direct in el :)) Sunt si eu mirata ca inca mai am puterea sa ma amuz, cand ma aflu singura in mijlocul necunoscutului. Prin cap imi trec mii de ganduri: "Oare e cineva pe insula asta?", "Cum ma voi descurca?", "O sa mai ajung vreodata acasa?"...Insa nu e loc pentru intrebari sau indoieli. Odihna a luat sfarsit, trebuie sa ma asigur ca sunt in siguranta. Merg de-a lungul plajei, luand din cand in cand cate o gura de apa. Dupa vreo ora, ajung in acelasi loc de unde plecasem, fara sa intalnesc vreun om sau macar o urma de civilizatie. "Se pare ca sunt singura pe aici", imi spun speriata. De fapt, nici eu nu stiu ce ma sperie mai tare: posibilii canibali sau singuratatea asta de mormant. Si totusi, daca oameni nu sunt, la animale nu pot garanta.

Incetul cu incetul, caldura zilei se domoleste si soarele incepe sa coboare...in curand va veni seara, asa ca trebuie sa imi gasesc un loc sigur de stat cel putin in noaptea asta. In plimbarea mea, am observat cateva stanci in vecinatatea apei si merg acolo sa imi instalez "tabara". Din cateva crengute ale unui arbore aprind un foc; ce noroc ca am luat bricheta cu mine, pentru ca nu ma vedeam deloc frecand doua pietre una de alta, asa cum am vazut de multe ori la emisiunile de la TV. Cel putin cu focul langa mine, o sa fiu la adapost de animale si nu o sa inghet, pentru ca, odata cu lasarea serii, se facu chiar racoare. Am lasat focul sa arda si am pornit in cautarea a ceva de mancare. Imi era atat de foame, incat pana si frica mi-am invins-o. Norocul meu a fost ca am gasit prin imprejurimi un cocotier, iar jos era o nuca de cocos gata "culeasa". Am multumit vantului care probabil o daduse jos, am luat-o si m-am intors langa foc. Insa, acolo, surpriza...nu mai eram singura :D Pe stanca statea un papagal multicolor, desprins parca din povestea lui Robinson Crusoe. Reluandu-mi locul de langa foc, am constatat cu surprindere ca nu s-a speriat, ba mai mult, a inceput sa scoata diverse sunete. "Buna! i-am spus eu. Cum de nu te temi de mine?" Si, spre uimirea mea, mi s-a parut ca aud un "Hello!" Am zis ca delirez din cauza socului, asa ca l-am cam ignorat pe bietul papagal si ma concentram asupra nucii de cocos. Din cateva lovituri, am reusit sa o sparg si am baut putin suc. Nu se compara cu ce beam eu de obicei, dar era acceptabil. Apoi, brusc capul mi se facu greu de tot si am adormit...

(*)

A doua zi, cand m-am trezit, cred ca era in jur de 5, pentru ca primele sclipiri ale soarelui se reflectau in apa superba a oceanului. Nu imi venea sa cred ca eram acolo, complet singura, doar eu si oceanul...si ca intreaga insula imi apartinea. Am incercat din rasputeri sa nu ma gandesc la nimic negativ, sa nu mai imi pun intrebari, sa nu caut raspunsuri care poate nu vor veni niciodata...Vroiam doar sa savurez momentul, clipa magica a rasaritului. Chiar cand soarele isi revarsa intreaga lumina, alcatuind o alee pe apa, instinctiv am dus mana la lantisorul de la gatul meu. Medalionul in forma de inima era inca intreg, neatins de impactul caderii. Atunci m-a cuprins din nou tristetea si dorul fata de cei dragi, de cel pe care il iubeam...Nu puteam sa cred ca asa avea sa se termine totul...Eu singura, murind in pustietate.

Si exact cand eram gata sa ma prabusesc de tristete, am auzit din nou o voce. Speriata rau de tot, m-am intors insa nu am vazut pe nimeni. "Good mornin'", am auzi,t destul de clar asta. Uitandu-ma mai bine, am constatat ca deasupra mea era papagalul din seara precedenta. "Nu se poate sa vorbesti, cred ca am halucinatii. Adica cine te-ar fi putut invata?" Mica faptura cred ca mi-a simtit nelamuririle asa ca a continuat sa "vorbeasca", lasandu-ma muta de uimire. "Hi! Hi! My name is Roco. You?" Eram atat de uimita, incat pana si engleza unui papagal m-a lasat masca. "Hi! I'm Irina", am spus cu jumatate de gura. "Friend friend", zise Roco. Eu eram in stare de soc: nu stiam daca e chair real ca am gasit un asa prieten pretios...macar acum aveam cu cine sa mai schimb o vorba, fie si daca era un papagal vorbitor de engleza ;)) L-am luat pe umar si am pornit din nou in explorare. Din cand in cand, Roco mai zicea cate ceva si eu ii raspundeam, desi aveam mari indoieli ca chiar intelege ceea ce ii spun. Macar acum nu ma mai simteam atat de singura...Mergand de-a lungul insulei, descopar ca aceasta era putin mai mare decat crezusem eu initial si gasesc cu mare bucurie un bananier, care, culmea, avea si banane coapte. De obicei, nu sunt o mare fana a lor, insa acum mi se pareau ca arata delicios. Am scuturat putin de copac si mi-am procurat materia prima pentru un mic dejun delicios. Apoi mai era si problema apei, intrucat rezervele mele erau de acum ca si terminate. Din fericire, am gasit un mic parau, cu o apa atat de curata si cristalina, mai ceva decat cea a oceanului. Intorcandu-ma la locul meu cu acele mici provizii, simteam ca voi reusi. Insa stiam ca mai am multe de facut pentru a-mi asigura traiul pentru urmatoarele...cine-stie-cate zile.

(*)

Trecusera deja cateva zile de cand ma aflam pe insula si deja imi placea sa ma gandesc la ea ca la un loc numai al meu. Insa, recunosc, mi-as fi dorit din tot sufletul sa il pot imparti cu cineva. Imi era tot mai dor de cei dragi si nu de putine ori, priveam apusul suspinand. Insa Roco ma tot ciupea cand ma vedea asa, deci nu-mi permiteam sa stau prea mult timp suparata. In cele cateva explorari pe care le mai facusem, am gasit un fel de pestera, pe care am "imbracat-o" cu frunze de palmier. Nu era foarte mare, insa era destul cat sa fiu la oarecare adapost. Cel mai mult imi placeau zilele cand ploua torential si apoi ieseam sa admir curcubeul. Adoram oceanul, chiar si in aceste conditii. Am incercat sa aprind focul si cu cele doua pietre, intrucat nu stiam cat timp sa mai pot baza pe bricheta...Si se pare ca nimic nu era imposibil. Desi eram lipsita de civilizatie si de confort, nimic din toate astea nu era atat de grav precum era dorul de casa. Imi aminteam adesea cum spuneam ca vreau sa plec cat mai departe, sa nu mai aud de nimic si iata ca acum, dorinta mi se indeplinise. In fiecare zi, ma gandeam ca poate totusi voi reusi sa ajung acasa pana la cina, insa niciodata nu se intampla...Desi apusul soarelui imi facea placere, as fi dorit sa pot pleca chiar atunci, sa imi recapat viata mea de dinainte.

Focul statea mereu aprins, in speranta ca cineva il va vedea si va veni dupa mine...si se pare ca intr-o buna zi chiar asa s-a intamplat. Intr-o dimineata, chiar cand ma pregateam sa fac o baie, am auzit un zgomot puternic, care m-a speriat rau de tot. Uitandu-ma in sus, am observat un elicopter si am inceput sa fac semne cu mainile si sa intetesc focul. Nu stiam daca ma vor vedea, insa eram constienta ca ar putea fi unica mea scapare. Roco observa si el sunetul si zbura agitat imprejurul meu. Atunci mi-a venit o idee: "Roco, up! Go now!" Chiar nu stiu daca m-a inteles sau doar asa a vrut el sa zboare in sus, insa Roco s-a dus si dus a fost. Impresia mea era ca elicopterul se apropia tot mai mult de sol si speram din tot sufletul sa fie asa. Dupa un timp, nu l-am mai vazut, semn ca aterizase undeva. Am inceput sa alerg in partea cealalta a insulei, pana cand l-am zarit. Era acolo! Aveam sa fiu salvata! Insa chiar cand am ajuns langa el, am lesinat. Nu mai retin decat ca m-am trezit inconjurata de mai multi oameni, care strigau: "She's ok!". De cum am deschis ochii, m-au ajutat sa ma ridic de pe nisip si au inceput sa ma intrebe de cat timp eram acolo si cum s-a intampalt totul. Le-am povestit foarte pe scurt si au zis ca ma iau cu ei. Eram in culmea fericirii si abia asteptam sa plec, insa vroiam sa imi iau ramas bun de la Roco, asa ca i-am intrebat: "Did you see a parrot? Oh, please tell me." "This one?", si unul dintre ei il aduse pe Roco pe umar. M-am bucurat sa il vad si apoi am aflat ca insula aceea fusese descoperita in urma cu 3 ani de un naufragiat, care il domesticise pe Roco, insa fiind salvat, a preferat sa il lase in mediul sau natural. Acum, cateva persoane venisera sa faca cercetari pe insula si totodata sa vada ce face simpaticul papagal. Curand dupa aceea am plecat cu ei. Nu imi venea sa cred ca supravietuisem pe insula o luna intreaga, numai cu fructe si apa. Si desigur, cu un prieten deosebit...

vineri, 23 ianuarie 2009

L-)

Pentru ultima oara, m-am convins ca nu m-ai meritat. Am gresit si eu, dar tu ai intrecut orice masura. Sper ca acum esti multumit ca ti-am lasat calea libera sa faci ce vrei cu viata ta. Si mie nu o sa-mi mai pese. De fapt, chiar te rog sa-ti tii succesele, bucuriile si necazurile pentru tine. Sau sa le imparti cu cine vrei tu, e fix problema ta; iti repet, pe mine nu ma mai intereseaza. Si, stii vorba aia:

O atingi pe ea si ma simti pe mine,
te uiti la ea si ma vezi pe pe mine,
ma vezi pe mine si te multumesti cu ea...
1000 ca ea dar nici una ca mine.


Multa fericire va doresc, din partea mea aveti toata indiferenta din lume ;)






P.S.: Scuze cititorilor mei pentru postul asta, dar chiar aveam ceva de zis si nu m-am putut abtine :D Promit ca e ultimul de gen ;))

miercuri, 21 ianuarie 2009

Traiesc.

Traiesc.
Respir.
Inima inca imi bate.
Chiar si fara tine.
Ai fost parte din mine, dar te-ai ascuns.
Nu mai are rost sa stam legati cand firul s-a rupt.
Multumesc pentru tot;
multumesc pentru ca ai fost asa cum ai fost,
multumesc ca m-ai schimbat in directii in care nu as fi crezut niciodata.
Nu mai sunt eu, nu mai e loc pentru NOI.
Timpul tau s-a scurs, clepsidra si-a dat ultima suflare.
Si ai omorat tot ce-a fost.
Si ... s-a sfarsit. A.D.I.O.!

joi, 25 decembrie 2008

Emply place. Empty heart.

Aseara, l-am asteptat pe Mosul sa mi te aduca cadou. El e bun si batran si mereu are daruri pentru copiii cuminti. Nu stiu cat de cuminte am fost, dar copil cu siguranta. Chiar daca nu mai sunt 'pustoaica' de alta data, tot copilul tau am ramas. Si trebuia sa ma cresti, mai tii mine? Trebuia numai. Insa in zadar am stat cu nasul lipit de geam si am cautat cu privirea sania Mosului; nu am vazut nimic altceva decat cateva stele fara nume, ce straluceau parca pentru a-mi aminti frumusetea serilor de vara pe care le petreceam impreuna. Pana la urma, am adormit, rapusa de durerea de a nu te recupera. Mosul a trecut pe aici, insa dimineata nu te-am gasit, nici sub brad, nici nicaieri. E imposibil sa te fi adus totusi; ti-as fi recunoscut parfumul imediat, iar pasii tai mi-ar fi sunat inzecit in minte. Se pare ca a uitat de rugamintea mea, de visul meu arzator. Sau poate s-a temut ca iubirea noastra ar fi topit putina zapada ce se asezase timid in Ajun...

Si azi te-am asteptat. Insa locul tau la masa a ramas gol... Iti simteam numai prezenta acolo si uneori auzeam soapte mute, ca dintr-un vis indepartat. Mi-ar fi placut sa te pot atinge, sa putem fi iarasi NOI, sa ma tii de mana si sa imi spui cele doua cuvinte care mi-ar fi redat fericirea, ce imi pare deja pierduta de secole. E poate prea devreme sa spun ca mi-e enorm de dor de tine, insa o voi face. Orice dispare in timp, insa nu si ceea ce ne-a legat pe noi. Imi pare rau ca asa a iesit anul asta; poate e totusi cineva mai presus de vointa noastra.

In fond, nici fulgii nu cred ca ar vrea sa se desprinda din Cer si sa cada pe pamant, unde mainile oamenilor de rand le strica puritatea. Poate si ei prefera inaltimile, insa asta le e menirea... si, cand vine timpul, trebuie sa se desprinda, sa isi parareasca fericirea de a fi parte din ingerii lor. Suna frumos, insa acum chiar nu mi-as fi dorit sa fiu un fulg...

duminică, 21 decembrie 2008

Scrisoarea lui Mos Craciun

Citind presa, am dat peste ceva emotionant si, totodata, atat de trist...

“Poate am îmbătrânit prea repede, poate am început să uit, poate nu vă mai pasă, dar parcă nu mai e nimic ca pe timpuri. Cu fiecare iarnă trecută peste mine, cu fiecare an strâns în barbă şi-n amintire, mi-e tot mai greu să fiu Moş Crăciun într-o lume în care nu mai poţi să intri pe fereastră, ci trebuie să suni la interfon dacă vrei să faci surprize, dacă vrei să-ţi iasă minunea.

Stau câteodată şi mă gândesc la ce frumos era când şi eu, şi mulţi dintre voi, eram mai tineri. Aveam atât de puţine, dar ne bucuram aşa de mult de prima zăpadă, încât nu ne mai trebuia nimic, ne ajungea că suntem fericiţi în jurul bradului şi-n mijlocul unui anotimp cum altul nu-i. Copiii erau copii, sinceri şi naivi, nu stăteau pe messenger, ci pe derdeluş, nu umblau după telefoane mobile, ci doar prin bucătăria bunicilor, căutând cozonaci şi mere coapte. Înţelegeam altfel totul, abia aşteptam să mi se lipească nările de frig şi să- mi aud renii nechezând printre nămeţi. În vremurile acelea, eram întâmpinat cum se cuvine, eram respectat şi iubit, pentru că dăruiam din inimă şi primeam din suflet.

În vremurile acelea, eram cineva. Şi mi-era tare bine. Astăzi e din ce în ce mai greu. Bat la uşi, ferestre şi suflete, de obicei închise, iar când mi se deschid văd feţe triste. Cu jumătate de gură mi se spune că nu sunt primul Moş Crăciun pe ziua de azi, că au mai încercat şi alţii figura, că nu se mai poartă barba mare şi nu se mai asortează roşul aprins. Sunt trimis la colţ şi eu nu pot să cred că emoţia s-a dus, că lumea s-a golit de sentimente şi s-a umplut de carduri. ,

Moşul citeşte în fiecare an o mulţime de scrisori, primite de la copii din lumea întreaga
Mi-e dor să fiu căutat cu privirea pe cer, mi-e dor să fiu invocat, mi-e dor să ştiu că măcar un copil din lumea asta teribilă mai tresare în somn, cu speranţă, auzind o uşă scârţâind şi o dorinţă îndeplinindu-se. Poate vreau, totuşi, prea mult. La cât de repede se trăieşte în 2008, mă mir că nu mi se cer bani sămi pot parca sania cât timp aranjez cadourile sub brad. Sunt un Moş Crăciun nostalgic şi obosit, îngropat în nişte ninsori care nu mai vin.

E decembrie, dar eu alerg prin ploaie şi-mi închipui zăpada aşezându- se cuminte pe umeri, e decembrie şi eu încă mai cred, disperat, că n-am murit încă. În ciuda evidenţei, vin de departe, dragii moşului, aşa că am de gând să vă aştept, chiar dacă sunteţi atât de greu de prins, chiar dacă scrieţi tot mai rar şi tot mai târziu. Eu, unul, am să fiu mereu acolo unde va fi şi gândul vostru, încercând să-l iau în sacul meu şi să-l duc mai departe, spre împlinire.

Poate nu mai ghicesc cadourile potrivite, poate sunt morocănos şi distrat, dar îmi place să cred că n-am uitat, ca şi voi, ce înseamnă credinţa, Crăciunul şi inocenţa. Dacă nu mai ştiţi cum arată toate acestea, închipuiţi- vă zâmbetul unui copil desenat în zăpadă cu o coajă de portocală. Şi-o să înţelegeţi că minunile nu vin din cer, ci cresc lângă noi, neobservate.”
 
Filme Online Seriale Online