Povestea unui suflet

Plimbându-mă prin parc, printre frunzele veştede am zărit un suflet rănit cu aripile frânte, cu cicatrici adânci şi urme de talpă. Era un suflet plăpând, un suflet pur de copil, pierdut şi rănit.L-am ridicat încet, l-am privit un timp apoi l-am apropiat de buze şi l-am sărutat. Aveam acum în palme un suflet aproape îngheţat cu aripi frânte şi cicatrici adânci. Nu ştiam ce să fac, vroiam să îl aşez la loc şi să plec mai departe gândindu-mă că până la urmă l-ar fi găsit altcineva. Nu era sufletul meu, nu era problema mea, nu aveam nevoie de o complicaţie în plus. Mă uitam la el cum se încălzea în palmele mele şi mi-am urât egoismul, mi-am urât nepăsarea.

Am început să plâng şi lacrimile fierbinţi udau sufletul din palmele mele, sufletul acela cu cicatrici adânci şi urme de talpă. Am privit cu uimire cum urmele tălpilor dispăreau spălate de lacrimile mele şi atunci am aflat în mine răspunsul. L-am sărutat din nou şi l-am aşezat alături de sufletul meu. L-am încălzit cu dragoste, l-am hrănit cu dezmierdări, l-am spălat cu lacrimi şi i-am vindecat rănile sărutându-i-le. L -am păstrat înăuntrul meu încercând să îl ascund de durere. Nu a fost deloc uşor, au fost momente în care sufletul acela chinuit aproape renunţa la viaţă, au fost momente în care eu aproape renunţam la luptă. Dar zilele au trecut şi foarte încet sufletul acela rănit şi cu cicatrici adânci a început să se vindece. Acum privesc un suflet cu aripi noi, cu cicatrici subţiri şi fără urme de talpă. E acelaşi suflet pur de copil pe care durerea nu a reuşit să îl schimbe.

A venit clipa în care sufletul găsit îşi va lua zborul punându-şi la încercare aripile noi .Îmi deschid acum palmele iar el se înalţă timid spre ceruri albastre, spre stele noi, purtat de adieri noi. Îl privesc cum planează lin, cum se îndepărtează tot mai mult de vechiul adăpost. Plâng şi acum că şi în prima zi dar lacrimile mele sunt de această dată lacrimi de fericire. Iubesc sufletul acesta atât de mult încât îl pot lăsa să zboare. E poate prima oară când iubesc. Nu simt durere, nu simt regrete, nu îi reproşez plecarea. Mă uit doar la el cum pleacă şi ştiu că nu va uita niciodată nici palmele mele, nici sufletul meu. Zboară suflet drag, iubirea mea îţi va veghea somnul, lacrimile mele îţi vor spăla urmele de tălpi, buzele mele îţi vor săruta cicatricile, iar palmele mele îţi vor fi oricând adăpost!

Te iubesc atât de mult încât te pot lăsa să zbori liber, fără să vreau să te închid în colivia de aur a unei relaţii. Poţi pleca acum, îţi simt nerăbdarea, te simt fremătând. Ai vrea să rămâi, îţi e milă de mine. Îmi vezi lacrimile, palmele goale şi sufletul singur. Dar nu îţi fie teamă , nu am nici aripile rupte, nici cicartici adânci, nici urme de paşi.

Îmi aparţii şi îţi aparţin, mă regăsesc în zborul tău, în fiecare bătaie de aripă, te regăsesc în fiecare lacrimă, ne regăsim în fiecare vis. Nu trebuie să te ating că să te simt, nu trebuie să fii în faţa mea că să te privesc. Nici timp ,nici distanţă şi nici oameni nu pot ne pot despărţi. Eşti în aer, în razele soarelui, în lumina lunii, în sângele meu, în fiecare respiraţie, în fiecare bătaie a inimii mele. Eşti tot ce sunt, sunt tot ce eşti... Adio, suflet liber de copil, mereu voi fi cu tine!