Te iubim, Bubu!

Post publicat pe blogul Alecsei ...

De ce e viaţa uneori atât de crudă şi ne răpeşte de lângă noi ce avem mai drag? Ce se întâmplă atunci când Dumnezeu ne alege să fim victimele pierderii unui suflet apropiat? Pe lângă imensa durere, inevitabil ne putem întrebarea: De ce tocmai eu? Cu ce am greşit noi că oameni de ni s-a întâmplat una că asta? Cum e posibil să fim pedepsiţi astfel, atunci când lumea e plină de criminali ce se bucură de toate frumuseţile vieţii?

E trist, e dureros, e al naibii de greu... Să pierzi pe cineva de lângă tine e ceva, dar să ştii că a murit, că nu-l vei maivedea niciodată e încă şi mai dificil. Unii se gândesc la lucrurile astea doar când vine vorba de o cunoştinţă, o rudă sau, mai grav, de cineva din propria-ţi casă. Însă oare cine se gândeşte la bietele animăluţe, la acele suflete mici şi nevinovate, pe care majoritatea oamenilor le ţin numai de "decor"? Dacă suferi pentru ele, eşti arătat cu degetul; când le pierzi, n-ai voie să-ţi manifeşti vizibil durerea, altfel lumea va avea motiv de amuzament. Asta pentru că lumea - generic spus - este şi probabil că va fi tot mai rea.

Eu nu sunt şi n-am fost niciodată "ca toată lumea". Mereu m-au sensibilizat poveştile necuvântătoarelor aproape mai mult că cele ale oamenilor şi ştiu şi cum e să pierzi un sufleţel care te-a iubit şi pe care l-ai iubit. Şi, din păcate, şi Alecsa stie...

Poate va întrebaţi de ce am ales să scriu eu acest post... pentru că vreau să o ajut să treacă mai uşor peste pierderea suferită. Încă nu-mi vine să cred că Bubu nu mai este... A fost o boală grea, dar scurtă sau poate, cine ştie, e tot din cauza răutăţii unor oameni. Cert este că... acum totul s-a terminat şi că ea e bine. Nu mai suferă, nu mai simte durere, cred că e fericită... Şi la fel vreau să o revăd şi eu pe Alecsa. Sistăr, îţi repet că ai făcut tot ce s-a putut pentru că Bubu să fie bine, dar, după cum ziceam mai sus, uneori pur şi simplu aşa e viaţa. Ştiu că nu e corect, că ar fi putut fi oricine altcineva în afară de noi, dar... aşa e scris, iar noi suntem prea mici că să ripostăm în vreun fel.

Dar nu vreau să mai vorbesc despre lucrurile triste, despre suferinţă sau moarte. Vreau doar să vă vorbesc despre pisicuţa adorabilă de un an şi jumătate, care te cucerea din prima. Vreau să îi mulţumesc şi eu pentru că datorită pozelor ei, atenţia mi-a fost atrasă de blogul Alecsei...pentru că era dulce de tot, mică şi dulce :x Pentru că a fost buburuza noastră mică şi nedezvoltată, pentru că l-a iubit pe Zein, pentru că a făcut şedinţe foto superbe. O să ne fie enorm de dor de tine: mie, lui Zein, lui Pufy şi mai ales Alecsei. Te rog din suflet să îi trimiţi gânduri pozitive, să nu mai fie tristă când se gândeşte la tine. Nu ne uita şi, din când în când, arată-te măcar în visele noastre... Te iubim, Bubu şi aşa va fi mereu!