Scrisoarea lui Mos Craciun

Citind presa, am dat peste ceva emotionant si, totodata, atat de trist...

“Poate am îmbătrânit prea repede, poate am început să uit, poate nu vă mai pasă, dar parcă nu mai e nimic ca pe timpuri. Cu fiecare iarnă trecută peste mine, cu fiecare an strâns în barbă şi-n amintire, mi-e tot mai greu să fiu Moş Crăciun într-o lume în care nu mai poţi să intri pe fereastră, ci trebuie să suni la interfon dacă vrei să faci surprize, dacă vrei să-ţi iasă minunea.

Stau câteodată şi mă gândesc la ce frumos era când şi eu, şi mulţi dintre voi, eram mai tineri. Aveam atât de puţine, dar ne bucuram aşa de mult de prima zăpadă, încât nu ne mai trebuia nimic, ne ajungea că suntem fericiţi în jurul bradului şi-n mijlocul unui anotimp cum altul nu-i. Copiii erau copii, sinceri şi naivi, nu stăteau pe messenger, ci pe derdeluş, nu umblau după telefoane mobile, ci doar prin bucătăria bunicilor, căutând cozonaci şi mere coapte. Înţelegeam altfel totul, abia aşteptam să mi se lipească nările de frig şi să- mi aud renii nechezând printre nămeţi. În vremurile acelea, eram întâmpinat cum se cuvine, eram respectat şi iubit, pentru că dăruiam din inimă şi primeam din suflet.

În vremurile acelea, eram cineva. Şi mi-era tare bine. Astăzi e din ce în ce mai greu. Bat la uşi, ferestre şi suflete, de obicei închise, iar când mi se deschid văd feţe triste. Cu jumătate de gură mi se spune că nu sunt primul Moş Crăciun pe ziua de azi, că au mai încercat şi alţii figura, că nu se mai poartă barba mare şi nu se mai asortează roşul aprins. Sunt trimis la colţ şi eu nu pot să cred că emoţia s-a dus, că lumea s-a golit de sentimente şi s-a umplut de carduri. ,

Moşul citeşte în fiecare an o mulţime de scrisori, primite de la copii din lumea întreaga
Mi-e dor să fiu căutat cu privirea pe cer, mi-e dor să fiu invocat, mi-e dor să ştiu că măcar un copil din lumea asta teribilă mai tresare în somn, cu speranţă, auzind o uşă scârţâind şi o dorinţă îndeplinindu-se. Poate vreau, totuşi, prea mult. La cât de repede se trăieşte în 2008, mă mir că nu mi se cer bani sămi pot parca sania cât timp aranjez cadourile sub brad. Sunt un Moş Crăciun nostalgic şi obosit, îngropat în nişte ninsori care nu mai vin.

E decembrie, dar eu alerg prin ploaie şi-mi închipui zăpada aşezându- se cuminte pe umeri, e decembrie şi eu încă mai cred, disperat, că n-am murit încă. În ciuda evidenţei, vin de departe, dragii moşului, aşa că am de gând să vă aştept, chiar dacă sunteţi atât de greu de prins, chiar dacă scrieţi tot mai rar şi tot mai târziu. Eu, unul, am să fiu mereu acolo unde va fi şi gândul vostru, încercând să-l iau în sacul meu şi să-l duc mai departe, spre împlinire.

Poate nu mai ghicesc cadourile potrivite, poate sunt morocănos şi distrat, dar îmi place să cred că n-am uitat, ca şi voi, ce înseamnă credinţa, Crăciunul şi inocenţa. Dacă nu mai ştiţi cum arată toate acestea, închipuiţi- vă zâmbetul unui copil desenat în zăpadă cu o coajă de portocală. Şi-o să înţelegeţi că minunile nu vin din cer, ci cresc lângă noi, neobservate.”