Puterea de a supravietui

Am primit de la Inka o invitatie la un concurs pe blogul ei, care se va desfasura in decursul a cateva zile. Prima probă a concursului Inka suna cam asa:


Avionul cu care trebuia să ajungi la mătuşa ta din Hawaii s-a prăbuşit în Oceanul Pacific. Tu eşti singurul supravieţuitor. Eşti rănit, dar mai este puţin până la mal, unde se află o insuliţă. Nu ai nicio cale de comunicaţie, iar populaţie nu există. Nu ai acoperiş, nu ai mâncare, nu ai nimic. Ce faci? scrie în minim 5 enunţuri cum ai putea să supravieţuieşti până când cineva va afla de accident. Este posibil să dureze ceva...

De indata ce ma trezesc, ma uit speriata in jurul meu si nu imi vine sa cred ca inca traiesc. De fapt, ma intreb daca e chiar real ceea ce mi s-a intamplat si nu e doar un cosmar din care urmeaza sa ma trezesc. Insa durerea provocata de impactul cazaturii imi confirma ca totul este cruda realitate. Incerc sa ma ridic, sperand sa mai gasesc pe cineva in viata. Insa, din pacate, nu se intrezareste nicio miscare. Strig dupa ajutor si imi raspunde numai ecoul: "Ajutor! Ajutor!". Ochii mi se umplu de lacrimi; ceilalti pasageri nu au supravietuit, iar gandul ca e posibil sa nu-mi mai revad niciodata familia si prietenii ma face sa disper.

Cateva minute sunt prea speriata si uimita de cele intamplate, incat nici nu realizez ca ma aflu chiar in mijlocul Oceanului. Dupa ce imi mai revin din soc, decid ca nu pot ramane acolo, printre cadavre, asa ca iau cele cateva lucruri pe care le aveam la indemana: un cutit, o bricheta si o sticla de apa. Habar nu aveam unde ma aflu, insa stiam ca nu mai puteam sta niciun minut in acel loc. Coborand din avion, constat ca am "norocul" ca aceasta se prabusise destul de aproape de tarm, intrucat apa imi ajungea abia pana la genunchi. Cu ultimele puteri, ajung la mal si ma asez pe nisip. De cand mi-am dorit eu sa vad Oceanul...insa nu m-as fi gandit niciodata ca o sa cad direct in el :)) Sunt si eu mirata ca inca mai am puterea sa ma amuz, cand ma aflu singura in mijlocul necunoscutului. Prin cap imi trec mii de ganduri: "Oare e cineva pe insula asta?", "Cum ma voi descurca?", "O sa mai ajung vreodata acasa?"...Insa nu e loc pentru intrebari sau indoieli. Odihna a luat sfarsit, trebuie sa ma asigur ca sunt in siguranta. Merg de-a lungul plajei, luand din cand in cand cate o gura de apa. Dupa vreo ora, ajung in acelasi loc de unde plecasem, fara sa intalnesc vreun om sau macar o urma de civilizatie. "Se pare ca sunt singura pe aici", imi spun speriata. De fapt, nici eu nu stiu ce ma sperie mai tare: posibilii canibali sau singuratatea asta de mormant. Si totusi, daca oameni nu sunt, la animale nu pot garanta.

Incetul cu incetul, caldura zilei se domoleste si soarele incepe sa coboare...in curand va veni seara, asa ca trebuie sa imi gasesc un loc sigur de stat cel putin in noaptea asta. In plimbarea mea, am observat cateva stanci in vecinatatea apei si merg acolo sa imi instalez "tabara". Din cateva crengute ale unui arbore aprind un foc; ce noroc ca am luat bricheta cu mine, pentru ca nu ma vedeam deloc frecand doua pietre una de alta, asa cum am vazut de multe ori la emisiunile de la TV. Cel putin cu focul langa mine, o sa fiu la adapost de animale si nu o sa inghet, pentru ca, odata cu lasarea serii, se facu chiar racoare. Am lasat focul sa arda si am pornit in cautarea a ceva de mancare. Imi era atat de foame, incat pana si frica mi-am invins-o. Norocul meu a fost ca am gasit prin imprejurimi un cocotier, iar jos era o nuca de cocos gata "culeasa". Am multumit vantului care probabil o daduse jos, am luat-o si m-am intors langa foc. Insa, acolo, surpriza...nu mai eram singura :D Pe stanca statea un papagal multicolor, desprins parca din povestea lui Robinson Crusoe. Reluandu-mi locul de langa foc, am constatat cu surprindere ca nu s-a speriat, ba mai mult, a inceput sa scoata diverse sunete. "Buna! i-am spus eu. Cum de nu te temi de mine?" Si, spre uimirea mea, mi s-a parut ca aud un "Hello!" Am zis ca delirez din cauza socului, asa ca l-am cam ignorat pe bietul papagal si ma concentram asupra nucii de cocos. Din cateva lovituri, am reusit sa o sparg si am baut putin suc. Nu se compara cu ce beam eu de obicei, dar era acceptabil. Apoi, brusc capul mi se facu greu de tot si am adormit...

(*)

A doua zi, cand m-am trezit, cred ca era in jur de 5, pentru ca primele sclipiri ale soarelui se reflectau in apa superba a oceanului. Nu imi venea sa cred ca eram acolo, complet singura, doar eu si oceanul...si ca intreaga insula imi apartinea. Am incercat din rasputeri sa nu ma gandesc la nimic negativ, sa nu mai imi pun intrebari, sa nu caut raspunsuri care poate nu vor veni niciodata...Vroiam doar sa savurez momentul, clipa magica a rasaritului. Chiar cand soarele isi revarsa intreaga lumina, alcatuind o alee pe apa, instinctiv am dus mana la lantisorul de la gatul meu. Medalionul in forma de inima era inca intreg, neatins de impactul caderii. Atunci m-a cuprins din nou tristetea si dorul fata de cei dragi, de cel pe care il iubeam...Nu puteam sa cred ca asa avea sa se termine totul...Eu singura, murind in pustietate.

Si exact cand eram gata sa ma prabusesc de tristete, am auzit din nou o voce. Speriata rau de tot, m-am intors insa nu am vazut pe nimeni. "Good mornin'", am auzi,t destul de clar asta. Uitandu-ma mai bine, am constatat ca deasupra mea era papagalul din seara precedenta. "Nu se poate sa vorbesti, cred ca am halucinatii. Adica cine te-ar fi putut invata?" Mica faptura cred ca mi-a simtit nelamuririle asa ca a continuat sa "vorbeasca", lasandu-ma muta de uimire. "Hi! Hi! My name is Roco. You?" Eram atat de uimita, incat pana si engleza unui papagal m-a lasat masca. "Hi! I'm Irina", am spus cu jumatate de gura. "Friend friend", zise Roco. Eu eram in stare de soc: nu stiam daca e chair real ca am gasit un asa prieten pretios...macar acum aveam cu cine sa mai schimb o vorba, fie si daca era un papagal vorbitor de engleza ;)) L-am luat pe umar si am pornit din nou in explorare. Din cand in cand, Roco mai zicea cate ceva si eu ii raspundeam, desi aveam mari indoieli ca chiar intelege ceea ce ii spun. Macar acum nu ma mai simteam atat de singura...Mergand de-a lungul insulei, descopar ca aceasta era putin mai mare decat crezusem eu initial si gasesc cu mare bucurie un bananier, care, culmea, avea si banane coapte. De obicei, nu sunt o mare fana a lor, insa acum mi se pareau ca arata delicios. Am scuturat putin de copac si mi-am procurat materia prima pentru un mic dejun delicios. Apoi mai era si problema apei, intrucat rezervele mele erau de acum ca si terminate. Din fericire, am gasit un mic parau, cu o apa atat de curata si cristalina, mai ceva decat cea a oceanului. Intorcandu-ma la locul meu cu acele mici provizii, simteam ca voi reusi. Insa stiam ca mai am multe de facut pentru a-mi asigura traiul pentru urmatoarele...cine-stie-cate zile.

(*)

Trecusera deja cateva zile de cand ma aflam pe insula si deja imi placea sa ma gandesc la ea ca la un loc numai al meu. Insa, recunosc, mi-as fi dorit din tot sufletul sa il pot imparti cu cineva. Imi era tot mai dor de cei dragi si nu de putine ori, priveam apusul suspinand. Insa Roco ma tot ciupea cand ma vedea asa, deci nu-mi permiteam sa stau prea mult timp suparata. In cele cateva explorari pe care le mai facusem, am gasit un fel de pestera, pe care am "imbracat-o" cu frunze de palmier. Nu era foarte mare, insa era destul cat sa fiu la oarecare adapost. Cel mai mult imi placeau zilele cand ploua torential si apoi ieseam sa admir curcubeul. Adoram oceanul, chiar si in aceste conditii. Am incercat sa aprind focul si cu cele doua pietre, intrucat nu stiam cat timp sa mai pot baza pe bricheta...Si se pare ca nimic nu era imposibil. Desi eram lipsita de civilizatie si de confort, nimic din toate astea nu era atat de grav precum era dorul de casa. Imi aminteam adesea cum spuneam ca vreau sa plec cat mai departe, sa nu mai aud de nimic si iata ca acum, dorinta mi se indeplinise. In fiecare zi, ma gandeam ca poate totusi voi reusi sa ajung acasa pana la cina, insa niciodata nu se intampla...Desi apusul soarelui imi facea placere, as fi dorit sa pot pleca chiar atunci, sa imi recapat viata mea de dinainte.

Focul statea mereu aprins, in speranta ca cineva il va vedea si va veni dupa mine...si se pare ca intr-o buna zi chiar asa s-a intamplat. Intr-o dimineata, chiar cand ma pregateam sa fac o baie, am auzit un zgomot puternic, care m-a speriat rau de tot. Uitandu-ma in sus, am observat un elicopter si am inceput sa fac semne cu mainile si sa intetesc focul. Nu stiam daca ma vor vedea, insa eram constienta ca ar putea fi unica mea scapare. Roco observa si el sunetul si zbura agitat imprejurul meu. Atunci mi-a venit o idee: "Roco, up! Go now!" Chiar nu stiu daca m-a inteles sau doar asa a vrut el sa zboare in sus, insa Roco s-a dus si dus a fost. Impresia mea era ca elicopterul se apropia tot mai mult de sol si speram din tot sufletul sa fie asa. Dupa un timp, nu l-am mai vazut, semn ca aterizase undeva. Am inceput sa alerg in partea cealalta a insulei, pana cand l-am zarit. Era acolo! Aveam sa fiu salvata! Insa chiar cand am ajuns langa el, am lesinat. Nu mai retin decat ca m-am trezit inconjurata de mai multi oameni, care strigau: "She's ok!". De cum am deschis ochii, m-au ajutat sa ma ridic de pe nisip si au inceput sa ma intrebe de cat timp eram acolo si cum s-a intampalt totul. Le-am povestit foarte pe scurt si au zis ca ma iau cu ei. Eram in culmea fericirii si abia asteptam sa plec, insa vroiam sa imi iau ramas bun de la Roco, asa ca i-am intrebat: "Did you see a parrot? Oh, please tell me." "This one?", si unul dintre ei il aduse pe Roco pe umar. M-am bucurat sa il vad si apoi am aflat ca insula aceea fusese descoperita in urma cu 3 ani de un naufragiat, care il domesticise pe Roco, insa fiind salvat, a preferat sa il lase in mediul sau natural. Acum, cateva persoane venisera sa faca cercetari pe insula si totodata sa vada ce face simpaticul papagal. Curand dupa aceea am plecat cu ei. Nu imi venea sa cred ca supravietuisem pe insula o luna intreaga, numai cu fructe si apa. Si desigur, cu un prieten deosebit...