Nimic

Nu mai am nimic...doar o urmă de speranţă că lumina de la capătul tunelului nu e şi ea o iluzie creată de un suflet rănit.

The End.

And then we continued blissfully into this small but perfect piece of our forever, urmat de un sec şi clasic THE END.

Cam aşa s-a terminat ultimul volum al seriei Twilight (pentru necunoscători, este vorba despre Breaking Dawn, cartea în care este prezentată viaţa Bellei în calitate de vampir).

Deşi ştiam că odată şi odată povestea tot va ajunge la final şi încercam să citesc mai încet, pentru a prelungi timpul pe care îl petrec alături de eroii mei preferaţi, astăzi s-a produs inevitabilul: am ajuns încet-încet la ultimul capitol, care s-a transformat apoi în ultima pagină. Cred că este pentru prima dată când simt ca îmi vine să las câteva lacrimi să curgă pentru că ceva se termină - şi când zic ceva, mă refer strict la cărţi. Poate am mai trăit sentimentul ăsta când am găsit ceva emoţionant sau care mi-a plăcut în mod expres, însă despărţirea de tot ce înseamnă familia Cullen & C.o. m-a mişcat mai mult decât mă aşteptam.

Ei bine, acum sunt convinsă că sunt unii care vor zice măcar în sinea lor că e o lipsă de maturitate din partea mea să mă las impresionată de lucruri de acest gen, însă vă provoc şi pe voi să vă gândiţi dacă vreodată, măcar în sinea voastră, nu aţi simţit ceva similar?

E trist, dar pe de altă parte mă simt bine că am regăsit plăcerea de a fi fan adevărat, cu atât mai mult cu cât am redescoperit plăcerea de a citi cărţi care ne lasă imaginaţia să alerge încotro raţiunea nu ar putea nici măcar visa.

Lecţii de viaţă

Căutând nişte documente mai vechi prin PC, am dat peste o prezentare în Power Point care conţine nişte lecţii de viaţă, prezentate sub forma unor povestioare mai mult sau mai puţin amuzante. Cred că mulţi dintre voi le ştiţi cu siguranţă, însă nu cred că strică să le reiau şi eu. :D PS: Scuzaţi limbajul puţin mai...:P

Lecţia I

Un corb stătea într-un copac fără să facă nimic. Un iepure îl vede şi-l întreabă:
- Pot să stau şi eu ca tine toată ziua fără să fac nimic?
Corbul îi răspunde:
- Sigur, de ce nu?
Şi aşa iepurele se aşeză sub copac şi se puse pe dormit. Dintr-o dată apare o vulpe ce se aruncă asupra iepurelui şi-l mâncă.

Morala: Că să stai fără să faci nimic trebuie să fii aşezat sus, foarte sus.


Lecţia II

Un curcan conversa cu un taur.
- Mi-ar place mult de tot să ajung în vârful copacului aceluia, dar nu am forţa necesară, se plângea curcanul.
- De ce nu încerci să mănânci baliga mea? Conţine multe elemente nutritive, spuse taurul.
Curcanul gustă puţin şi-şi dădu seama că primi forţa necesară de a ajunge pe prima ramură. Ziua următoare mai mâncă puţin şi ajunse pe a două ramură. În sfârşit, după mai multă baligă mâncată a ajuns în vârful copacului. După puţin timp, îl văzu un ţăran care-l împuşcă şi-l făcu să cadă din copac.

Morala: Să mănânci rahat te ajută să ajungi în vârf, dar nu îţi garantează că rămâi acolo.


Lecţia III

O păsărică migra către sud pentru iernat. Se simţi rău şi căzu într-un câmp. În timp ce zăcea la pământ, trecu o vacă şi o acoperi cu baligă. Păsărica înfrigurată simţi că baliga o încălzea şi se simţi mai bine. Mulţumită, începu să ciripească de bucurie. O pisică din apropiere auzi ciripitul şi se apropie să vadă ce este. După ce găsi păsărica, o scoase din baligă, o curăţă şi la urmă o mâncă.

Morale:
1. Nu toţi cei care te acoperă cu rahat îţi sunt duşmani.
2. Nu toţi cei care te scot din rahat îţi sunt prieteni.
3. Şi când eşti în rahat taci din gură.

Pauză

După cum probabil aţi observat, am luat o pauză de la blogging de aproape o săptămână. Mereu ziceam că îmi voi face timp să scriu, dar niciodată nu mai reuşeam. Nu s-a întâmplat nimic excepţional în tot acest timp, în afară de faptul că a început "sfârşitul" - adică despărţirea de liceu. Marţi am avut meciul tradiţional dintre profesori şi elevi, care a ieşit ok - cel puţin astea au fost părerile din afară. Mi-a plăcut că pentru prima dată în 4 ani, ne-am organizat şi noi puţin şi am făcut ceva frumos. :)

În rest, în weekend am fost la vânătoare de pantofi, dar nu prea am avut mare noroc aşa că va trebui să reiau operaţiunea cât de curând. Şi dacă la toate astea, mai adaug şi faptul că mai e o lună până la Bac şi trebuie să mă apuc serios de învăţat, cred (şi sper) că îmi înţelegeţi lipsa. :D

300

Poate nu e mare lucru, dar sunt ale mele şi...mă mândresc cu ele :)

Aşa slăbiţi garantat!

Pentru că tot se apropie vara, anotimpul în care e musai să fii slabă, altfel nu o să îţi stea bine costumul de baie, m-am documentat şi eu în legătură cu câteva produse recoamandate pentru a te menţine în formă şi, dintre toate, m-am oprit asupra ceaiului verde. Întrucât am văzut că nu e bun neapărat pentru slăbit, ci şi pentru organism în general, mi-am cumpărat şi eu o cutie şi de vreo săptămână beau în fieare zi câte 1-2 pliculeţe.

Însă azi am descoperit o metodă prin care benefiiciile sale vor fi mult mai rapid resimţite de întregul corp şi implicit, de corpurile din jur. Luând o pauză de la monitor, m-am dus până în bucătărie să îmi încălzesc nişte apă pentru o nouă cană de ceai. Minunea e că nu am tunat apă pe alături şi nici nu m-am împiedecat pe scări, însă bineînţeles că ceva tot trebuia să se întâmple. Ajunsă din nou la PC, am aşezat cana pe masă şi m-am apucat să citesc mesajele pe care le primisem pe mess. Acum nu ştiu dacă din cauză că m-a enervat ceea ce am citit sau pur şi simplu am fost eu neatentă, însă după câteva secunde cotul a lovit violent cana, iar ceaiul s-a împrăştiat integral cu o rapiditate neobişnuită; peste tot: pe sub DVD, pe lângă foile pentru notiţe chiar şi la prelungitorul care îmi ţine în viaţă toată aparatura şi bineînţeles, pe mine. Noroc de ursuleţul meu care a ţinut DVD-ul ridicat cât timp m-am dus să aduc repede un prosop să şterg toată tragedia. Şi de parcă nu era destul, fix atunci s-a întors toată lumea acasă, tocmai la timp pentru a mă întreba isteric ce s-a întâmplat.

Aşadar, folosiţi metoda mea şi slăbiţi garantat! - poate doar sistemul nervos. =))

Ultimul an de Eurovision

Pentru mine, ca spectator. Nu o să încerc să justific în niciun fel locul obţinut de România, pentru că orice aş zice, lumea îmi va sări în cap. Însă am numai câteva observaţii, după care închei definitiv acest capitol:

1.Voturile sunt aranjate; nu e vorba de vecini şi de politică, ci efectiv se cumpără locuri. Altfel eu nu-mi pot justifica numărul atât de mare de 12 puncte obţinute de melodia câştigatoare.

2.N-o fi fost piesa noastră demnă de top 10, dar nici Norvegia nu mi-a plăcut, sincer acum. Nu merg pe principiul cu capra vecinului, este pur părerea mea. Dar în fine, un lucru e cert: mai nou, urăsc basmele. =))

3.Bine că până acum întreaga mass media avea încredere în Elena, iar acum toţi aruncă cu pietre. De parcă ar fi prima oară când obţinem un loc aiurea. Şi cel puţin, toate melodiile din anii trecuţi care ne-au făcut de râs sunau rău şi înregistrate, nu numai live.

4.Mă bucur pentru locul 3 obţinut de Azerbajdan, dar şi melodia Islandei de pe locul 2 îmi place mai mult, acum după ce am ascultat-o mai bine.

P.S.: Cred că nu doar eu ar trebui să iau o pauză, ci şi România. Asta cel puţin până când se va vota cinstit...Şi hai, acum îmi puteţi sări toţi în cap, cât e la ofertă. :D

Pregătiri de finală

Să cânte tobele şi să se arunce confetiile (cele la tub, neapărat!) pentru că astă seară avem show - mai exact, finala Eurovision 2009. În concurs au rămas cei 5 reprezentanţi ai ţărilor înscrise automat în finală şi 20 de semifinalisti, între care şi Elena noastră, cu ale ei iele fermecate. Aşa cum am mai spus şi după prima semifinală, eu am încredere în melodia aceasta, pentru că este una care chiar poate! :D Acum totul depinde de prestaţia de diseară, dar cred că experienţa de marţi o va ajuta să îşi reducă emoţiile şi melodia să sune cât mai aproape de cea înregistrată.



Dacă ar fi să fac un top 5, însă nearanjat (la aşa ceva chiar nu mă risc anul ăsta), cred că ar fi cam aşa: România, Azerbaidjan, Grecia, Islanda, Finlanda. Dar mai bine aştept până se va decide câştigătorul, ca să n-o dau cu bâta-n baltă. Deşi anul trecut am intuit corect. :P

Voi cu cine votaţi? (la propriu sau la figurat)

Cum zâmbeşte Japonia

Nu ştiu din ce cauză, dar astăzi de cum m-am trezit, mi-am amintit de desenele animate ale copilăriei mele - seria anime de care cei din generaţia '90 cu siguranţă că au auzit, dacă nu cumva chiar o urmăreau zilnic cu sufletul la gură. În caz că nu aţi ghicit încă, o să spun eu că este vorba despre Sailor Moon. :D

Şi pentru că tot am scris zilele trecute un post despre acei "emo" ai Japoniei, acum m-am gândit să caut modul în care ei îşi exprimă emoţiile în spaţiul virtual. Probabil că deja ştiţi că japonezii au un alt sistem de "smileys" decât cel american, care nu necesită întoarcerea capului pentru a vedea feţele care exprimă emoţii. Deşi mi se par mai greu de folosit / învăţat, cred că sunt şi mult mai drăguţe, mai ales pentru iubitorii de manga - anime, cărora le plac emoţiile exprimate intens. Mai jos redau câteva astfel de semne, prealuate de aici.


(^_^) - male smiley

(^.^) - female smiley

(^L^) or (^(^) - happy

(-_-) - secret smile

(^o^) - laughing out loud

(^_^)/ - waving hello

(^_~) or (^_-) - winking

(*^o^*) or (*^.^*) - exciting

(^_^)/ - joyful

(;_;) or (~~>.<~~) - crying

(>.<) or (>_<) - angry

(v_v) - expressionless

(*^_^*) - blushing (or shy)

(?_?) - confused (or wondering)

(!_!) or (o_o) - shocked

(*_*) - frightened (or in love)

(=_=)~ - sleepy

(u_u) - sleeping


Voi ce părere aveţi? Care vă plac mai mult: semnele obişnuite de la mess sau acestea? (^.^)

Preferatele voastre sunt...?
Semnele de mess
Semnele japoneze

(View Results)

Create a MySpace Poll

Povestea unui suflet

Plimbându-mă prin parc, printre frunzele veştede am zărit un suflet rănit cu aripile frânte, cu cicatrici adânci şi urme de talpă. Era un suflet plăpând, un suflet pur de copil, pierdut şi rănit.L-am ridicat încet, l-am privit un timp apoi l-am apropiat de buze şi l-am sărutat. Aveam acum în palme un suflet aproape îngheţat cu aripi frânte şi cicatrici adânci. Nu ştiam ce să fac, vroiam să îl aşez la loc şi să plec mai departe gândindu-mă că până la urmă l-ar fi găsit altcineva. Nu era sufletul meu, nu era problema mea, nu aveam nevoie de o complicaţie în plus. Mă uitam la el cum se încălzea în palmele mele şi mi-am urât egoismul, mi-am urât nepăsarea.

Am început să plâng şi lacrimile fierbinţi udau sufletul din palmele mele, sufletul acela cu cicatrici adânci şi urme de talpă. Am privit cu uimire cum urmele tălpilor dispăreau spălate de lacrimile mele şi atunci am aflat în mine răspunsul. L-am sărutat din nou şi l-am aşezat alături de sufletul meu. L-am încălzit cu dragoste, l-am hrănit cu dezmierdări, l-am spălat cu lacrimi şi i-am vindecat rănile sărutându-i-le. L -am păstrat înăuntrul meu încercând să îl ascund de durere. Nu a fost deloc uşor, au fost momente în care sufletul acela chinuit aproape renunţa la viaţă, au fost momente în care eu aproape renunţam la luptă. Dar zilele au trecut şi foarte încet sufletul acela rănit şi cu cicatrici adânci a început să se vindece. Acum privesc un suflet cu aripi noi, cu cicatrici subţiri şi fără urme de talpă. E acelaşi suflet pur de copil pe care durerea nu a reuşit să îl schimbe.

A venit clipa în care sufletul găsit îşi va lua zborul punându-şi la încercare aripile noi .Îmi deschid acum palmele iar el se înalţă timid spre ceruri albastre, spre stele noi, purtat de adieri noi. Îl privesc cum planează lin, cum se îndepărtează tot mai mult de vechiul adăpost. Plâng şi acum că şi în prima zi dar lacrimile mele sunt de această dată lacrimi de fericire. Iubesc sufletul acesta atât de mult încât îl pot lăsa să zboare. E poate prima oară când iubesc. Nu simt durere, nu simt regrete, nu îi reproşez plecarea. Mă uit doar la el cum pleacă şi ştiu că nu va uita niciodată nici palmele mele, nici sufletul meu. Zboară suflet drag, iubirea mea îţi va veghea somnul, lacrimile mele îţi vor spăla urmele de tălpi, buzele mele îţi vor săruta cicatricile, iar palmele mele îţi vor fi oricând adăpost!

Te iubesc atât de mult încât te pot lăsa să zbori liber, fără să vreau să te închid în colivia de aur a unei relaţii. Poţi pleca acum, îţi simt nerăbdarea, te simt fremătând. Ai vrea să rămâi, îţi e milă de mine. Îmi vezi lacrimile, palmele goale şi sufletul singur. Dar nu îţi fie teamă , nu am nici aripile rupte, nici cicartici adânci, nici urme de paşi.

Îmi aparţii şi îţi aparţin, mă regăsesc în zborul tău, în fiecare bătaie de aripă, te regăsesc în fiecare lacrimă, ne regăsim în fiecare vis. Nu trebuie să te ating că să te simt, nu trebuie să fii în faţa mea că să te privesc. Nici timp ,nici distanţă şi nici oameni nu pot ne pot despărţi. Eşti în aer, în razele soarelui, în lumina lunii, în sângele meu, în fiecare respiraţie, în fiecare bătaie a inimii mele. Eşti tot ce sunt, sunt tot ce eşti... Adio, suflet liber de copil, mereu voi fi cu tine!

Secretara lui Flavius

Pentru că mai devreme am scris un post, însă din cauza unor probleme tehnice l-am pierdut, am rugat-o pe Andreea să scrie în seara asta pentru mine şi cu ocazia asta, să-şi îmbunătăţească calităţile de posibilă viitoare blogger-iţă. Aşa că să îi dăm cuvântul:


În ultimul timp am observat că folosirea minutelor suplimentare pentru diferite scopuri s-a transformat într-un adevărat fenomen. Astfel, poţi avea "norocul" să fii sunat de diverse persoane pentru că n-ar avea ce altceva să facă cu minutele (eu aş propune să sune la linia fierbinte că să folosească util minutele alea, dar mă rog). Zilele trecute am primit însă un telefon foarte ciudat de la un coleg. Văzând numărul şi ştiind despre cine este vorba răspund, aşteptându-mă la vreo întrebare legată de şcoală. Dialogul a fost mai mult decât surprinzător şi m-a lăsat că la dentist, aşa că îl voi reproduce (aproximativ) în continuare:

- Bună!
- Bună!
- Flavius e acasă?
- Nu-i acasă.
- Bine. Pa!
- Pa!

Tot bancul este că persoana încurcase numerele de telefon din cauza unei porecle comune. Astfel am făcut şi pe secretara lui Flavius. Cine ştie...mâine, poimâine a cui secretară voi mai fi. :>

Hikikomori

Nu ştiu dacă voi aţi auzit de hikikomori - pentru că e mai vechi termenul - dar eu am aflat despre ce e vorba abia acum câteva zile, la o oră de filosofie.

Hikikomori sunt acei tineri care, în urma unui şoc afectiv, se închid pentru ani de zile în casă, rupând legăturile cu lumea exterioară. Teama lor de oameni face că viaţa să li se consume în fantezii cu ochii deschişi, filme, televizor sau pe internet. Ei nu muncesc şi stau pe banii părinţilor, deosebindu-se prin această de altă categorie de "paraziţi sociali" care, chiar dacă stau în casă părinţilor după ce îşi termină studiile, se angajează în joburi sub calificarea lor.

Motivele pentru care un hikomori alege această formă extremă de claustrare sunt diverse...un eşec sentimental, ratarea unui examen, dificultăţi de socializare la şcoală. "A fost teribil de afectat de faptul că a ratat o prezentare orală", spune mama lui Takeshi, un hikikomori. "Poate e şi vină noastră, că părinţi...l-am obligat să urmeze un liceu care nu i-a plăcut şi l-am forţat să înveţe. După asta, relaţia dintre noi s-a deteriorat". Când avea 15 ani, Takeshi a încuiat uşă de la dormitorul sau şi pentru 5 ani el nu a mai ieşit afară...nu s-a mai dus la şcoală, nu şi-a luat un serviciu part-time, nu şi-a făcut prieteni. Lună de lună, el şi-a dus viaţa într-o cameră minusculă, unde mânca, se uita la show-uri tv şi asculta muzică, Radiohead şi Nirvana.

De ce ar alege familia să întreţină un astfel de copil? De ce nu apelează la servicii sociale de remediere a situaţiei sau, în cazul în care e vorba de cineva peste 20, de ce nu e dat pur şi simplu afară? "Părinţii fac totul pentru copii", explică Tamaki Saito, psiholog specializat în intervenţii pentru hikikomori reporterului Maggie Jones de la The New York Times. "Când noi facem un pas înainte în a-l forţa pe pacient să iasă din izolare, părinţii se sperie, fiindcă nu vor probleme şi turbulenţe". Alţi părinţi se tem că un hikikomori nu ar spuravietui fără ajutorul lor. "Poate ar trebui să-l dăm afară", spune un părinte, "dar la început era prea mic, iar acum e prea târziu. Nu şi-ar putea purta singur de grijă, nu ştie să se descurce".

Camera unui hikikomori include de regulă teancuri de manga, jocuri PC, DVD-uri, cărţi şi un calculator, unde singuraticul îşi petrece nopţile. Lipsa de contacte sociale şi solitudinea prelungită au un efect profund asupra mentalităţii unui hikikomori, care ajunge treptat să-şi piardă abilităţile de comunicare şi deprinderile necesare descurcării între oamenii obişnuiţi. Ei se scufundă în lumi fanteziste, manga, tv, computer, care îi rup de lumea din afară şi le dezvoltă comportamante stereotipe: dorm ziua şi stau treji noaptea şi, când familia adoarme, se strecoară în bucătărie după mâncare. În cazuri extreme, un hikikomori poate abandona TV-ul şi orice preocupare, stând pur şi simnplu în pat şi visând cu ochii deschişi.

Alţi hikikomori nu vor însă să depindă de ceea ce gătesc părinţii şi, ca să evite panica de a mânca în public, la un restaurant, ies noaptea la magazine nonstop. Cum ceasul lor biologic este inversat, stând treji noaptea şi culcându-se dimineaţa, nonstopurile sunt ideale pentru o categorie de persoane speriată în primul rând de ceilalţi oameni: vânzătorii somnoroşi care servesc la geam nu se prind în discuţii, iar oamenii muncii sau copiii dorm duşi la 2-3 dimineaţa.

Când un hikikomori decide să abandoneze izolarea, fie singur, fie cu ajutorul unui asistent social, el trebuie să înfrunte problema pierderii abilităţilor sociale, pe care cei de vârstă lui le-au achiziţionat firesc prin comunicarea de zi cu zi.

Hikimori este un fenomen tipic Japoniei, chiar dacă s-au înregistrat cazuri şi în Coreea de Sud sau Taiwan. Numărul hikikomorilor s-ar ridica, după unele estimări la un milion, după altele la câteva sute de mii; 80% din cei afectaţi sunt băieţi. Explicaţiile avansate sunt diverse: în opinia romancierului Ryu Murakami (autorul romanului "Albastru nemărginit, aproape transparent") este vorba de lipsa de comunicare care afectează familiile japonez...programul de muncă fiind foarte încărcat, nu mai rămâne loc pentru comunicare cu copiii. În plus, în sistemul confucianist de educaţie din cele mai multe familii, copiii sunt încurajaţi să nu se plângă şi să nu-şi comunice problemele, să le ţină în ei. O altă explicaţie are în vedere sistemul educativ japonez, centrat pe învăţare pe de rost, şi nu pe reflecţie critică, precum şi pe concurenţă acerbă în licee şi facultăţi; unii copii nu fac faţă programului intensiv de studiu, se simt rataţi şi abandonează competiţia. Sursa.

Mărturisesc că m-a şocat acest articol...totul pare a fi desprins dintr-un scenariu de film, dar din păcate, este foarte grav că aceşti tineri chiar există. Sper că acest curent să rămână acolo unde e acum şi să nu afecteze în viitor şi Europa. Pentru ca la cât de xerox e generaţia tânără din România, nu m-aş mira că emo să fie înlocuiţi de hikikomori de îndată ce ar fi posibil. Sper totuşi să mă înşel...

Portocalele sunt grele

Acum, că am scăpat de toate tezele, programul de la a XII-a Filo 2 este mult mai lejer şi până şi profesorii îşi mai permit să facă compromisuri. Drept dovadă, astăzi la o anumită oră proful s-a gândit să o roage pe colega mea de bancă să îi facă nişte cumpărături. Bineînţeles că noi toţi eram cu urechile ciulite să vedem ce dorinţe are "domnul":

Du-te şi ia-mi nişte covrigi de doi lei şi de rest portocale.

Normal că eu, că o prietenă bună ce sunt, nu era să o las să meargă singură, aşa că am intervenit imediat:

Pot să merg şi eu cu ea?...că îs grele portocalele.

Auzind asta, nu prea a mai avut ce să facă şi ne-a dat voie să plecăm, cu condiţia să avem grijă că respectivele portocale să fie "grele", dar nu cu sensul spus de mine; el se referea să nu fie seci. =))

Asta da viaţă de liceu! (fără www. :D)

Eurovision

Nu cred că am mai spus asta pe blog, dar de vreo doi ani, am urmărit cu mare interes Eurovision-ul - finala (cu selecţia naţională nu prea m-am omorât niciodată, recunosc :P). Totul a început absolut întâmplător, în mai 2006, când l-am descoperit pe Dima Bilan, candidatul Rusiei. Mi-a plăcut foarte mult şi regret şi acum că nu a luat locul I pe care l-ar fi meritat (găsiţi aici videoclipul, în caz că nu ştiţi despre ce e vorba :D). Apoi în 2008 a făcut din nou senzaţie cu melodia care avea să aducă Eurovision-ul la Moscova. Mărturisesc că l-am votat şi eu şi săream prin casă de bucurie când am văzut că în sfârşit a câştigat cine a meritat. :D Cât despre prestaţia României din ultimii doi ani, mai bine mă abţin. :|

Însă aseară am urmărit şi o semi-finală, ceea ce m-a făcut să mă simt pentru prima dată mândră că sunt româncă şi că Elena Gheorghe ne reprezintă ţara. Mereu mi-a plăcut vocea şi mai ales persoana ei - cu toate că nu am prea multe cunoştinţe despre ea - pare super ok tipa, fără fiţe şi alte prostii. Chiar mi-a plăcut cum a cântat ieri şi sper că sâmbătă va fi şi mai bine, asta pentru că, sunt sigură că aţi aflat deja, s-a calificat în finală.
Pun şi filmuleţul, în caz că nu l-aţi văzut:



Cât despre celelalte piese din concurs, unele mi s-au părut mari tâmpenii (Cehia), altele sunt drăguţe (Finlanda, Muntenegru, Islanda)...însă cel puţin din ce am văzut până acum, eu zic că anul asta avem mari şanse. :D


P.S.: Who knows - maybe, he'll be my prince...

Natură

Pentru că tot am promis că voi pune poze cu natura pe care o renegam aici (şi acum îmi pare puţin rău) şi încă nu am primit toate pozele de la pădure, mă limitez la a va arăta două făcute sâmbătă dimineaţă, în drum spre Iaşi. :D





P.S.: Fără să mă laud, am luat 10 la teza de la latină. Şi iarăşi o să zică sis că-s "copil supradotat" =))

Mă agit degeaba

Astăzi sunt pusă pe fapte mari; mai concret, m-am apucat să fac ceva ce am vrut de mult - şi am început-o de luni. Nu zic încă despre ce e vorba, sper să se vadă rezultatele în vreo 3 săptămâni, cât mai am la dispoziţie. Şi ca să trec la lucruri mai puţin plăcute, revin la categoria lucrurilor neimportante, dar care mă calcă pe nervi.

De ce naiba te mai faci profesor dacă nu eşti în stare să îţi tratezi toţi elevii la fel? Nu mă refer aici la nedreptăţi legate de note, ci pur şi simplu la felul cum te comporţi cu ei. Adică de ce pe unii îi poţi striga pe numele mic, iar la alţii efectiv ai o plăcere diabolică să îi strigi pe numele de familie? De ce pe unii care se chinuie oră de oră îi freci baţi la cap tot anul? De ce să nu ştii să zici decât două nume (a elevelor din prima bancă, rândul din mijloc)? Daaaa, ştiu: mă agit degeaba; Don Quijote scrie pe mine : ))


P.S.:Mâine am ultima teză din viaţa mea. Emoţii = timp alocat studiului = 0. ;)

Dacă vă interesează ce-am mai făcut

Mulţumesc celor care m-au susţinut şi m-au determinat să nu apăs un buton de "Închidere blog". :) O să încerc să îmi fac timp şi pentru postat, deşi programul meu devine din ce în ce mai aglomerat...

Pe de o parte, mă bucur că reuşesc să îmi ţin mintea ocupată, pentru că asta mă împiedică să mă gândesc la ce nu ar trebui, însă pe de altă parte, nu ştiu cât de bine e să mă droghez cu iluzii...

Astăzi am mers la pădure cu clasa, sau mă rog, o parte din ea şi a fost ok, deşi m-am cam lămurit că natura nu e pentru mine şi nici eu pentru ea. :| O să postez mai târziu şi câteva poze, dar mai întâi trebuie să fac rost de ele, pentru că scumpa mea cameră îmi face figuri şi a trebuit să o las acasă.

Sper că şi voi aţi avut un weekend plăcut şi productiv. Aştept să-mi povestiţi. :D

P.S.: Bonus - o melodie mai veche, dar care îmi dă o stare de bine...:)

Rost?

Dacă mă uit la data ultimul articol, vă spun sincer că mă apucă regretul pentru că am lăsat să treacă atât timp până să vă scriu din nou. Dar ştiţi cum e: de ce nu faci ceva, de ce nu mai ai niciun chef. Însă la mine nu asta a fost problema, ci tocmai timpul, de care nu prea am mai dispus în ultima vreme. Cu 3 teze date până acum, cred şi eu. Iar perioada următoare de asemenea nu se anunţă prea favorabilă postărilor dese.

Mă gândeam eu aşa acum: ce rost are să mai ţin blogul în condiţiile astea?...

Nervi

- Dar tu de ce ai nervii întinşi cu placa? Măcar pune şi creponeaza-i.

Mda, numai eu puteam. Normal :P

Sweet [or not] memories

Întrucât am avut atâtea zile libere la dispoziţie, am simţit nevoia să mă gândesc puţin la trecut şi să mă regăsesc pe mine însămi. Aşadar, am lăsat câteva adieri de vânt să-mi răscolească paginile pline ale vechiului meu jurnal, în încercarea de a rememora unele părţi mai mult sau mai puţin plăcute din existenţa mea. Şi uitându-mă în jurnal la început cu un ochi critic, apoi mirându-mă că eu eram cea care cândva a scris acele lucruri, mi-a venit o idee de leapşă.

Să scriem cu toţii câte 3 cuvinte (substantive comune/proprii) reprezentative pentru ultimii 5 ani din viaţa noastră. Altfel, o să ne facem un proces de conştiinţă şi o să vedem cum am evoluat în ultima vreme. Leapşa merge la oricine o vrea; cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. :) Încep eu:

2009: nou început, iubire, prieteni adevăraţi;
2008: blog, mare, majorat;
2007: cameră foto, iluzii distruse, poezii;
2006: Adela Popescu, Felix, psihologie;
2005: casă nouă, liceu, olimpiadă.

Probleme tehnice

Nu am mai postat deloc weekend-ul trecut din cauza unor probleme tehnice pe care le am cu PC-ul meu. Acum din păcate vă scriu de la laptop, iar scumpul meu calculator e tot cu netul la pământ. :| Sper să se remedieze oarecum situaţia, că nu mi se pare prea ok să folosesc laptop-ul (ştiu că sună taaare ciudat asta :) )

(*)

Ce tâmpenie cu greva asta! Ba e, ba nu e...Unii profesori vor, alţii nu...Şi cel mai rău e de bieţii elevi de clasa a 7-a şi a 8-a, care ar fi trebuit să dea mâine teza unică. Eu una o să stau mâine acasă; chiar nu am chef de ore pierdute aiurea la şcoală, când aş putea face ceva mult mai util pe acasă. Apropo , am decis: de mâine mă apuc serios de învăţat pentru Bac (şi ce dacă e marţi? voinţa e tot ce contează, nu? :D)

Mini-vacanţă de 1 Mai

Nu deranjaţi!...Sunt la mare [numai cu gândul, din păcate]...

De departe de a fi o fiţă de Bucureşti, a merge la mare de 1 Mai înseamnă pentru mine a fi, a te simţi liber.

Îţi poţi plimba picioarele prin nisipul încă neprietenos, să laşi apa rece să-ţi mângâie picioarele dornice de sandale, părul să-ţi zboare la unison cu vântul, să simţi că îţi înşeli iubitul pentru că briza mării te atinge aproape senzual şi, mai presus de toate, să-ţi doreşti să vină vara cât mai repede pentru a te putea bucura în voie de toate aceste lucruri...



Mulţumesc unei prietene pentru poză. :)