Marea...

Mai stii cum a fost cand ai vazut marea pentru prima data? Mai stii cum a sunat primul val in urechile care nu mai auzisera niciodata pana atunci acel sunet unic? Iti amintesti oare cum ai pasit cu sfiala pe nisip, cu pantofii inca in picioare, temandu-te parca de raul care ti l-ar putea produce? Dupa un timp, ai indraznit sa ii abandonezi undeva , in marea galbena si te-ai indreptat, aproape si mai timida, spre adevarata mare, cea care niciodata nu doarme, care niciodata nu oboseste sa isi primeasca copiii langa ea.

Te-ai apropiat incet, ai privit-o cateva minute bune inainte de a-ti scufunda degetele in ea si, in cele din urma, ti-ai facut curaj. La prima atingere, ti s-a parut rece. Te-ai uitat cu mirare la cei care isi daruisera trupul complet ei, nu intelegeai cum de pot fi atat de naturali si familiari cu intinderea ce ti se deschidea infinita in fata ochilor. Ai stat asa un timp, parca nu indrazneai sa te aventurezi mai mult, de teama ca nu vei mai iesi niciodata. Si totusi, toti pareau asa de fericiti, incat te-ai hotarat sa risti si sa te abandonezi necunoscutului.

Ai intrat incet de tot, cufundandu-ti treptat tot corpul. Atingerea ei era putin rece, insa binefacatoare. Nu mai simtisei niciodata asa ceva pana atunci, era complet diferit de dusurile reci de vara sau de jocurile din copilarie, cand te udai din cap pana in picioare. Era o senzatie cu totul si cu totul speciala, ca un al doilea botez.

Si, deodata, ai ramas complet singura. Toata multimea din jurul tau disparuse. Copiii care se jucau, cei ce inotau sau indragostitii care se sarutau se evaporasera cu totul. Erai doar tu. Tu si EA. Te simteai ciudat, nu-i asa? Ai inceput sa nu te mai gandesti la nimic, doar te lasai purtata de valuri. Si ele te duceau departe, tot mai departe, iti spalau ranile, pacatele, stergeau tot ceea ce vroiai cu orice pret sa uiti. Cicatrizau suferinte si te curatau de fantomele din trecut. Si era bine. Te-ai abandonat cu totul valului, adancimilor, orizontului indepartat la care stiai ca vei putea ajunge candva.

Dar nu singura. Ai realizat ca marea iti va da pe cineva care te va duce la el, ti-l va da sa-l atingi, iti va prinde razele rasaritului in palma si-ti va face coroana din licaririle lunii. EL e undeva acolo, la capatul valurilor, ascuns dincolo de perlele scoicilor si te asteapta. Mereu va sta acolo, pana il vei gasi, pana iti vei da seama ca e cu adevarat al tau si il vei lua langa tine. Il vei avea mereu, trebuie doar un singur lucru: iubire.

Si ai de la cine invata… Iubeste-l asa cum marea isi iubeste tarmurile, cand le cuprinde in cea mai tandra imbratisare, asa cum soarele care rasare isi deschide calea de lumina pe valuri, asa cum pescarusii nu-si parasesc stancile nici in cele mai friguroase zile ale iernii, asa cum luna isi reflecta toata podoaba pana in cele mai ascunse unghere ale marii. Sa nu pleci dintre valuri pana nu vei intelege ca trebuie sa-l gasesti si sa-l pastrezi pentru vecie. Pentru ca e al tau. Si tu esti a lui.

Si apoi da, poti iesi la fel de incet precum ai intrat, poti lasa nisipul sa-ti mangaie trupul ud, sa-l simti strans lipit de tine, poti lasa soarele sa ti se joace in par, dar stiu ca vei reveni. Vei vrea sa simti din nou senzatia aceea de eliberare, plutirea din suflet si bucuria din ochii care privesc necuprinsul.