Omul cu cheia

Una din amintirile copilăriei mele este referitoare la un obiect în esenţă banal, dar care a fost destul de important la vremea lui, pentru mine cel puţin. Ei bine, nu ştiu la ce anume v-aţi gândit voi, dar e ceva mic şi, după cum am mai zis, oarecum neînsemnat - cheia de la casă.

Încă de la grădiniţă, erau copii care purtau cheia "la gât", aşa cum era la modă atunci. Şnururile lor colorate nu îi părăseau nici la joacă sau în timpul liber, iar mie mi se părea că e o mare "afacere" să porţi cheia aceea, care în mintea mea, deschidea toate uşile. Dat fiind faptul că am locuit mereu împreună cu bunica, găseam întotdeauna pe cineva acasă, deci nu aveam nevoie de ea.

Pe măsură ce am crescut, am cumpărat mai mereu câte un breloc care îmi lua ochii, însă niciodată nu aveam la ce îl ataşa. Însă se pare că a venit şi vremea mea să fiu Omul cu cheia. Astăzi, în sfârşit am putut şi eu să îmi pun cheia mică şi argintie la slapul de plajă ce aştepta de un an să fie folosit. Şi ce mândră mă simţeam eu azi când am descuiat poarta...oarecum, am dat timpul înapoi şi am văzut şi eu cum era când eram copii şi nu găseam pe nimeni acasă care să ne aştepte cu masa pusă - libertate totală, dar şi o oarecare greutate.

Şi ca să nu zic că a fost un post chiar degeaba, ăsta e brelocul cu pricina (dat fiind că poza e făcută mai demult, este fără cheia magică :D)