Amintiri

Mă gândeam zilele astea că uneori nu e prea bine să ai mult timp liber. De ce? Pentru că începi să te gândeşti la tot soiul de lucruri, iar majoritatea sigur sunt tâmpenii. Adică de ce nu ai putea să-ţi ocupi timpul cu ceva constructiv? Pentru că îţi ţii mintea ocupată cu amintiri.

De ce oare nu s-au inventat pastile pentru uitat? De ce unii oameni bolnavi încearcă din greu să-şi recapete memoria, dar nouă, celor sănătoşi, ne e greu să uităm lucruri pe care ne-am dori din suflet să nu ni le mai amintim niciodată? De ce e aşa de cmplicat să lăsăm trecutul în urmă, să-l închidem bine într-un cufăr, fără posibilitatea de a mai ieşi vreodată la lumină? Poate pentru că suntem oameni...

Şi asta ce înseamnă oare? Că iertăm, dar nu uităm? Că trecem peste unele lucruri, dar că ele nu vor dispărea niciodată cu adevărat din mintea noastră? Ştiu că citisem acum câteva săptămâni într-un ziar povestea unui om care îşi amintea fiecare zi din viaţa lui, de la vârsta de 5 ani. Cred că trebuie să fie cumplit să nu poţi uita, să fii mereu prizonier în trecut.

Şi mă mai întreb ceva: oare de ce momentele frumoase tind să între într-un con de umbră odată cu trecerea timpului, în timp ce rănile par să nu se închidă niciodată pe deplin? Poate totuşi îmi explică şi mie cineva ce se întâmplă...Sau poate, doar sunt eu ciudată.