Dor de tine

Cu mâna pe inimă vă spun că VREAU să scriu! Voinţă am destulă, ideile nu-mi sunt încă sfârşite, dar cuvintele refuză să se aşeze în propoziţii inteligibile. Ieri începusem să scriu un post despre timp, ceva gen fuggit irreparabile tempus, dar mi-am dat seama că am luat-o rău de tot pe câmpii şi că nu merg deloc pe drumul cel bun. Mai mult, consiliera mea în materie de Draft-uri a zis că uneori scriu de parcă am 45 de ani. :)) Aşa să fie? tot ce se poate, însă nu mă dau bătută.

De multe ori în intervalul în care nu am mai intrat pe aici m-am întrebat care este rostul unui blog ca al meu, de tip personal, o extensie a jurnalului în care mi-e prea lene să notez? Ce vreau să dovedesc prin ce scriu şi mai ales ce "public" agreează însemnările banale ale unui simplu om? Nu sunt nici vedetă, nici amatoare de monden exagerat şi cu atât mai puţin urmăresc vreun beneficiu material sau includerea în clasamente. Scriu doar ca să mă simt bine, să mă descarc şi poate ... scriu pentru cei care, măcar o secundă, au simţit ce simt şi eu, dar nu au curajul de face public frânturi din viaţa lor.

Recunosc că nu de puţine ori îi invidiez uşor pe cei care au puterea de a rămâne neutri pe blog, neiesind din teme de interes general: politică, sport, monden, iar din viaţa lor nu lasă să se vadă aproape nimic. Eu, însă, sunt exact contrariul. Dacă ştii să citeşti printre rânduri, îmi cunoşti toată viaţa: banală pe alocuri, plină de intensitate în momentele cele mai neaşteptate şi colorată diferit în fiecare zi.

Şi pentru că totuşi vreau să scriu ceva şi deja am "stricat" două posturi, o să dau un copy - paste la ce-a rămas din mesajul de ieri, poate reuşeşte totuşi cineva să-i găsească coerenţa.

Timp. Ironizat când îl avem din belşug, preţuit când îl avem prea puţin. De ce oare regretăm cele 3 zile de vacanţă rămase, când în cele 3 săptămâni nu am făcut mai nimic constructiv, util cel puţin pentru sufletul nostru, dacă nu şi folosului altora?

Nu pot să cred cam în ce ritm s-a scurs ultima lună. Cred că zăpada groasă de la mijlocul lui decembrie m-a cam făcut să pierd noţiunea timpului, aşa că fără ultimul examen pe care l-am avut de dat, aş fi putut rămâne în cămin mult şi bine. Însă pe măsură ce se apropia data respectivă, am realizat şi eu că ar cam fi timpul să plec acasă. La fel de mult cum am aşteptat să ajung, apoi îmi doream să mă întorc, fără vreun scop anume, doar pentru a resimţi fiorul de independenţă care mă cuprinde de fiecare dată când intru în Iaşi.

P.S: Şi cum era? "Iaşi-ul îi e dor de tine..." :)