Tacere

Tăcerea îmi învăluie mintea ca o ceaţă de octombrie. Vreau să strig, să scot la suprafaţă tot ce e otrăvit înăuntru-mi, dar cuvintele refuză să mi se supună. Cu cât mă forţez mai mult să vorbesc, cu atât liniştea îşi croieşte drum mai adânc în mine. Cine sunt şi pentru ce trăiesc? Iată două întrebări la care nu am răspuns... Când îl voi afla, probabil voi fi Cineva, dar până atunci sunt un Nimeni.

I Kill Giants*

Monştrii pe care mintea noastră îi creează sunt cei mai mari duşmani la care ne putem gândi. Nimeni şi nimic nu ne poate sabota mai puternic şi mai destructiv decât proprii "demoni". Interiorizând fiecare experienţă negativă pe care viaţa ne-o oferă, fără a o aborda într-o manieră structurată şi fără a procesa pe deplin ce urmări aduce aceasta în viaţa noastră, vom ajunge să adunăm în inconştient o sumă de frustrări nerezolvate şi, de cele mai multe ori, nerecunoscute faţă de noi înşine.

Nu oricine se simte pregatit să discute cu cei din jur despre aspectele mai puţin plăcute ale vieţii sale sau uneori cei din jurul nostru se fac brusc nevăzuţi atunci când avem cea mai mare nevoie de ei. Trecând superficial peste evenimentul declanşator, nu facem decât să adâncim tot mai mult sentimentele renegate îndelung. Nu doar ca mulţi oameni aleg să nu vorbească cu ceilalţi despre ce probleme au, punându-şi o mască de indiferenţă, dar de cele mai multe ori nici măcar faţă de propria persoană nu avem capacitatea de a admite modul real în care o anumită situaţie ne-a afectat viaţa. Introspecţia este privită cu suspiciune şi cu scuza de a nu avea timp pentru aşa ceva, orice din mediul exterior fiind fals-perceput a fi mai important decât a sta să ne analizăm emoţiile şi modul în care acestea ne schimbă comportamentele.

Într-o primă fază, este mai uşor să purtăm măşti care acţionează ca un scut protector faţă de ceea ce ar putea declanşa o investigaţie mai profundă din partea noastră sau chiar a celor din jur. Dar pe termen lung, cât de dăunător este să trăim în negare? A nu ne întreba dacă suntem bine cu noi, a refuza să admitem că evenimentele neplăcute fac parte din cursul natural al unei vieţi şi a ne canaliza energia spre a ascunde de ceilalţi cum ne simţim cu adevărat nu face decât să ne distrugă psihicul treptat, dar sigur.

Ajungem astfel la un punct în care "monştrii" pe care noi i-am hrănit în timp devin tot mai puternici şi apare senzaţia de pierdere a controlului. De obicei, acesta este punctul critic în care cei apropiaţi constată cu uimire că ceva s-a schimbat, că persoana pe care o cunoşteau se comportă diferit decât normal. În cazul fericit în care mediul psihosocial al individului ajuns într-un impas este unul suportiv şi  receptiv, există şanse de a depăşi cu succes acest episode fără consecinţe majore legate de bunăstarea psihică a persoanei. În situaţia contrară, depresia şi anxietatea vor pune tot mai mult stăpânire pe psihicul deja fragil, iar recuperarea va fi complexă.

Monştrii pe care îi purtăm cu noi atârnă greu, ne opresc din a face ceea ce ne-am dori cu adevărat şi se hrănesc din teama pe care o resimţim dacă ne-am adresa mai des o banală întrebare: "Sunt bine?". O abordare cât mai promptă a emoţiilor puternice resimţite la un moment dat ne poate salva din punctul în care controlul asupra situaţiilor critice este perceput ca fiind în totalitate extern, individul pierzând din vedere capacitatea sa de a-şi ajusta emoţiile prin modificarea gândurilor automate puternic negative care însoţesc situaţia de criză.

Resursele de a scoate la suprafaţă emoţiile negative şi de a le contracara se găsesc în fiecare dintre noi, trebuie doar să fim dispuşi să ne acordăm răgazul de a ne asculta şi de a găsi metode de adaptare pentru fiecare situaţie apărută în decursul vieţii noastre.

*titlul şi ideea articolului au pornit de la filmul cu acelaşi nume, vi-l recomand.