Eu şi blogul meu

Exact înainte de a închide blogger.com, am văzut că am un articol nefinalizat care îmi amintea că am o leapşă restantă de la Cora, în care trebuie să vă vorbesc despre mine şi blogul meu. Leapşa merge mai departe la Alecsa, Adrian Manolache, Inka şi Gârby :D


Cât din viaţa personală expui scriind un blog?

Înainte expuneam destul de mult, poate chiar întreceam uneori măsura, dar acum din lipsă de timp, am mai strâns puţin cureaua. Problema e că chiar nu mă pot abţine când am ceva de zis, sunt deschisă faţă în faţă şi cam aceleaşi chestii le fac şi pe blog.

Cu ce îţi dăunează blogul?

Nu cu multe chestii, însă uneori anumite persoane află nişte detalii suplimentare despre mine, dar nici nu am cum să îmi cenzurez postările numai pentru că ei să nu citească ceea ce oricum ar afla poate din altă parte. În ceea ce priveşte timpul, niciodată nu a fost o problemă; când aveam idei, postam, când eram prea ocupată nu intram deloc.

Cu ce te ajută blogul?

Să îmi amintesc anumite întâmplări din decursul timpului, pe care poate altfel le-aş uita, să cunosc oamenii noi, să schimb impresii, să fiu mai organizată în gândire şi, nu în ultimul rând, într-o vreme îmi dezvolta mult creativitatea.

Ce reacţii permiţi?

Orice părere, pozitivă sau negativă, atât timp cât nu este vulgară. Adică nu văd rostul în a aproba un comentariu care mă jigneşte fără motiv. De asemenea, nu suport comentariile anonime negative; dacă tot ai ceva de zis, de ce nu o faci liber? Garantat nu mă supăr! :D

Care ţi-e rutina de blogger?

Intru pe blogger.com, aprob comentarii şi dau un răspuns dacă e cazul, scriu posturile mai întâi aici pe blog, apoi intru pe site-ul diacritice, citesc blogurile din blogroll şi mai las şi câte un comentariu.

Fără titlu - găsiţi voi unul

Nu ştiu cum am reuşit, dar iar a trecut o săptămână întreagă fără să postez vreo ceva. Cred că de vină a fost orarul minunat al grupei 1 + cât mai multe plimbări cămin - facultate pe jos, că durează 3 săptămâni până ne dau nişte amărâte de abonamente. Tot norocul nostru e că s-a mai încălzit afară şi ne permitem să ajungem în bune condiţii, deşi după două drumuri dus - întors, eu una nu mai sunt bună de nimic.

Luni şi marţi cel puţin cred că mi-am făcut porţia de plimbat şi shopping până la sfârşitul lunii. Adică cam aşa: Târguşor Copou - Universitate - Gară - Piaţa Unirii şi return. Mama sigur a zis că m-a drogat cineva de am mers eu aşa mult pe jos. Dar măcar era frumos, cald şi soare; cred că chiar a avut efect încercarea mea de a chema primăvara. Zilele trecute însă am stat cu frică din cauza tipului ăluia care înţepa fete, mai ales că l-au prins la câteva sute de metri de căminul meu. :| Şi ca să fie complet, am mai citit şi în nu ştiu ce ziar că nu e sigur dacă e chiar el sau doar unul care l-a copiat. Adică ce naiba, cum puteţi să scrieţi aşa ceva, de să-mi fie mie frică şi acum să ies singură din casă?

Cireaşa de pe tort a săptămânii este desigur seminarul de statistică din seara asta. Din surse sigure, ştiu că ne cheamă pentru o oră numai ca să facă prezenţa, asta în condiţiile în care marea majoritate a studenţilor nu mai găsesc mijloc de transport spre casă după ora 17 (asta e doar pentru Huşi) o anumită oră. Mă rog, orar nebun - sistem nebun. Când ne obişnuisem şi noi cu evaluarea pe parcurs, se zvoneşte că se revine la sesiunea normală. Chiar aş vrea eu să văd cum o să învăţam 15 cursuri la fiecare materie în două săptămâni, că oricum mai devreme de iunie nu se apucă nimeni nici măcar să şteargă de praf cărţile.

Şi apopo de asta, când o să fiu mareeeee, vreau să am un centru xerox al meu, că m-am săturat de câte ori trebuie să mă duc la PIM: xeroxat, legat, capsat, pierdut stick-uri etc. Zi frumoasă şi weekend însorit!

PS: Este primul meu post scris în Iaşi, în camera mea, la laptop-ul meu. I'm so proud about it!:))

Soarele este verde şi iarba străluceşte

Acum un sfert de oră vroiam să mă apuc de scris un post calm, ba chiar cu o poză foarte amuzantă la final, însă după ce am văzut în sfârşit orarul pe semestrul al II-lea, trebuie să funcţionez pe principiul:

Calmează-te, ştii bine că putea fi mult mai rău! Soarele este verde şi iarba străluceşte, nu-i aşa? :D

Deci pe bune, orar mai tâmpit ca ăsta nu am văzut! Singurul lucru pentru care m-am rugat a fost să nu am luni ore de la 8, pentru că pur şi simplu urăsc să mă trezesc luni de dimineaţă. Şi ia ghiciţi ce am primit? Ore de la 8 lunea, miercurea şi joia chiar, ca să învăţ să mă trezesc la 6:30 probabil. Nu mai zic că vineri am până la 18, adică na, dacă am vreun gând să plec acasă să pot aştepta cu bucurie până sâmbătă dimineaţă :> Cireaşa de pe tort însă e că unele grupe au curs de engleză, noi avem seminar, că doar suntem grupa 1, trebuie să avem neapărat moţ.

Gata, mă opresc aici cu revolta că oricum nu prea mă ajută cu nimic. Totuşi o să postez şi poza, dacă tot am găsit-o în timp ce făceam curat. Opera mea într-o zi de leneveală prin cămin: omul - portocală, indecent după cum se poate observa. :))

Cadou special, by Q

După cum se zice, nu ne trebuie o ocazie specială pentru a face cadouri şi nici un moment deosebit pentru a aduce zâmbetul pe chipul cuiva, iar eu tocmai am avut norocul să primesc ceva minunat de la Q. Durează cam mult până se încarcă, dar merită! Mulţumesc, mulţumesc ! >: D< and dont't forget:

still a Bobo...THE Bobo.

Cea mai bună prietenă

Dacă tot vorbeam zilele trecute de prietenie, mi-am amintit că chiar de ziua mea ne-a oprit o domnişoară în Carrefour, care ne-a invitat să facem nişte fotografii tare haioase, dar care spun un mare adevăr.
Recunosc că am uitat cu desăvârşire să mă uit pe site-ul lor să văd dacă
le-au publicat, dar Andreea mi-a luat-o înainte, aşa că iată-le :D

Chemăm primăvara?

Oficial, m-am săturat de iarnă! Cu toate că până nu de mult era anotimpul meu preferat şi oarecum continuă să fie, îmi place doar luna decembrie, în rest dacă s-ar putea, aş şterge cu totul ianuarie şi februarie din calendar. Frigul şi ninsoarea sunt acceptabile, dar ceaţa şi natura asta care plânge nu face decât să-mi inspire milă.

Apropo de asta, mă uitam ieri când mergeam să mă întâlnesc cu Andreea, la oamenii din jurul meu. Era o oră când mulţi ieşeau de la serviciu, dar nu ştiu dacă am văzut vreun zâmbet sau orice sentiment pozitiv cât de mic pe faţa cuiva. Mi s-a părut că toată lumea mergea, se comporta şi vorbea mecanic, exact ca în poezia pe care a scris-o Ion Minulescu fiind inspirat de Huşi.

Din punctul ăsta de vedere, mi-e dor de Iaşi, de viaţa lui, de culori, de oameni care ştiu să-ţi zâmbească în tramvai şi să-ţi aducă un strop de fericire doar pentru simplu fapt că trăieşti, atunci când alte motive mai bune chiar nu reuşeşti să găseşti. Cred că zâmbetul e singurul lucru gratis în ziua de azi, când unii ar fi în stare să ne ia taxe şi pe aerul respirat. De aceea îmi place tare mult citatul lui Jeanne Wasbro: Zâmbetul e ca ştergătorul de parbriz; nu opreşte ploaia, dar îţi permite să-ţi vezi de drum.

Deci, nu uitaţi să zâmbiţi azi, poate împreună vom reuşi să chemăm primăvara! :)

Pizzeria IT

Da, deci jur că nu mai vroiam să postez nimic, adică totuşi ăsta e al cincilea post pe ziua de azi, chiar dacă două din ele conţin doar melodii. :-? Însă nu m-am putut abţine când am văzut în panoul de control următoarea chestie:


Felicitările, masa şi dansul vor avea loc la...
aa nu,asta se zice la nunţi, scuze! =))

Şi ca să nu fie chiar un post inutil, vreau să vă mai zic că azi am fost cu Andreea să testăm noua pizzerie din oraş, la care tot am auzit toată săptămână reclamă la radio: Pizzait. Pentru huşeni, este amplasată lângă cofetăria Ana, la etajul 1. Cum nici una din noi nu mai fusese, am avut ceva rezerve la început, dar până la urmă chiar am fost mulţumită de local. E spaţios şi curat, frumos amenajat, se poate fuma şi are chiar şi un mic balcon care dă spre stradă. Preţurile sunt ok, oricum pizza e mai mare ca la alte restaurante din oraş. Despre personal nu mi-am putut forma o părere prea amplă, dar chelneriţa şi patronul chiar mi s-au părut tare ok, mai ales că am primit şi ceva din partea casei. :D

Singura chestie care m-a cam dezamăgit a fost că blatul de la pizza era cam tare şi era aproape imposibil să mănânci cu tacâmurile, de aceea la un moment dat le-am abandonat în favoarea mâncatului cu mâna, ceea ce am observat la mai toată lumea de pe acolo. În concluzie, vă recomand să mergeţi să vă convingeţi, eu îi dau cam nota 9 pentru început şi sper să auzim multă vreme de acum înainte de el, pentru că chiar e un loc unde te poţi simţi bine într-o companie bună, desigur. Poze nu am apucat să fac, dar decorul e foarte drăguţ, cu lumânărele şi o oglindă. :D

Dar trebuie neapărat să redau un dialog, aşa ca de final:

Andreea: - Cole, sigur îl vrei tu?
Eu: - De ce?
Andreea: - Că dacă nu, îl vreau eu! :>

(era vorba de un EL)

7 motive :)

Pentru că...

...suntem prietene de 7 ani şi ne cunoaştem de 13;
...împărţim un prenume;
...eşti sora pe care niciodată nu am avut-o;
...mereu ai fost acolo când alţii mi-au întors spatele;
...niciodată nu m-ai lăsat la greu;
...suntem ca Ying şi Yang - două jumătăţi diferite ale aceluiaşi întreg;
...suntem NOI :x ...

Te iubi mult! :*

Noul Dans al Pinguinului

De la melodii lente, la ceva amuzant:




=)) Mersi, Ioana! :)

Mihai Trăistariu - Je t'aime

L-am văzut luni în premieră la 'Neatza cu Răzvan şi Dani şi mi-a plăcut mult, atât piesa, cât şi videoclipul. Voi ce părere aveţi?

Gânduri de dimineaţă

Pentru prima dată în vacanţă asta mi-a ieşit o schemă pe care mi-am propus-o de mult: să dorm şi eu NORMAL - 8 ore pe noapte. Că în rest, am fost ori nocturnă şi greu de trezit chiar şi pe la prânz, ori somnoroasă de seara şi matinală rău dimineaţa. Tipic mie!

Aseară mi-a arătat Alecsa un site interesant, ceva gen mirc (parcă aşa se chema chestia aia unde oricine începea cu asl pls; eu nu prea am prins-o la vremea mea, pentru că nu am lăsau ai mei să vorbesc cu străini :)). Pe site-ul ăsta, treaba stă cam la fel...vorbeşti cu necunoscuţi din toate colţurile lumii, fără ca măcar să ştii în prealabil numele celuilalt sau orice alte date despre el. Dar comunicarea e cheia, nu-i aşa? Am vorbit şi eu cu vreo 3 persoane aseară, mai mult de curiozitate decât de interesul viu pentru noi cunoştinţe, însă până la urmă a fost chiar drăguţ. Bineînţeles, trecem peste cei care încep cu întrebări obscene sau propuneri indecente, pentru că site-ul chiar nu se vrea a fi de matrimoniale, dar...nu se ştie niciodată peste ce persoane interesante ai putea da, pe care altfel probabil că nu le-ai cunoaşte :)

În rest, am visat ceva ciudat chiar înainte de a mă trezi: avatare! Nu omuleţi de ăia albaştri (care, apropo, nu prea îmi plac), ci avatare de messenger...ale cunoscuţilor mei. Asta da chestie ciudată, nici nu mă gândeam că se poate măcar să visezi aşa ceva. Îmi aduc aminte şi acum că, atunci când eram eu mică - mică, aveam în casă o carte de "interpretarea viselor", cu nişte coperte ciudate, la care mă uitam mereu urât când bunica căuta să vadă ce-a mai visat. Şi acum sincer, mă îndoiesc că aş putea eu găsi ce înseamnă dacă visezi avatare; deci, mai bine mi-aş face eu propria carte. Adică ce, îl am şi pe Freud că sursă de inspiraţie, ar putea fi chiar un best-seller, nu-i aşa? :)) Asta era bună la rubrica Aberaţii de dimineaţă. :D

Şi ca să fie o dimineaţă completă, ne trebuie desigur şi o melodie de ascultat
la cafea. Gossip Girl să trăiască!

Cunoaşte-l pe David!

Mi-am amintit de asemenea că am văzut pe blogul Mihaelei cazul lui David, un băieţel de doar 5 ani care se luptă cu leucemia. Putem să încercăm să-l ajutăm măcar postând pe blog povestea sa, în speranţa că banii noştri vor ajunge acolo unde trebuie.

David Ionuţ Anghelescu a fost, până nu demult, un băiat năstruşnic. Din cauza acestei boli necruţătoare, a fost nevoit să renunţe la grădiniţă, locul unde se simţea cel mai bine, unde era incojurat de prietenii lui. Situaţia părinţilor este una grea, mama renunţând la locul de muncă pentru a se interna cu David, iar tatăl a acceptat o ofertă de criză din partea angajatorului: program cu jumătate de normă, în locul şomajului.

David are nevoie de tratament pentru a rezista bolii, el urmând în această perioadă un program de chimioterapie foarte devastator pentru corpul atât de fragil al unui copil de doar 5 ani. Doctorii au pentru el două alternative, singurele lui şanse pentru a se însănătoşi: un transplant de celule stem de la un donator neînrudit, sau un tratament cu celule stem de la un frăţior sau o surioară, în cazul în care mama lui reuşeşte să rămân însărcinată.

Ambele variante sunt extrem de costisitoare, familia lui David nefiind în postura de a beneficia de asemenea sume pentru a efectua oricare din cele două alternative. Haideţi să le redăm speranţa împreună! Familia a deschis un cont la BCR unde puteţi să îi ajutaţi cu puţin din puţinul vostru:

DAVID IONUŢ ANGELESCU
BCR
RON RO31.RNCB.0286.1141.2031.0001
EURO RO04.RNCB.0286.1141.2031.0002

Leapşa de la Gârby

Does anyone miss me? Here I am, kind a "back in business".

Ei bine, recunosc că toată săptămâna care a trecut m-am chinuit să scriu un post decent, dar pur şi simplu nu am reuşit să duc treaba la bun sfârşit. Chiar mă uitam zilele astea peste nişte posturi mai vechi, poezii în special, şi mă întrebam cum de îmi ieşea să scriu ...aşa. Nu zic că era genial, dar măcar era ceva ce mie mi-ar fi făcut plăcere să citesc dacă aş fi găsit pe un alt blog. Poate că nici eu nu mai sunt aceeaşi, dar e greu de crezut că m-am putut schimba într-atât încât să mă mire şi pe mine ceea ce obişnuiam să scriu.

Dar în fine, ca să trec la chestii mai plăcute, o să mă apuc să fac o leapşă, aşa ca de încălzire. O văzusem mai demult pe blogul lui Gârby, dar nu am preluat-o până acum. Totodată, profit de ocazie ca să-i fac şi puţină reclamă la noul blog : intraţi şi lăsaţi-i şi voi un cadou de "casă" nouă. :D

Leapşa e una de completat şi sună cam aşa:

Mi-am petrecut cea mai frumoasă vacanţă... de Paşte, anul trecut;
Când sunt supărat/ă, întotdeauna... mă descarc în faţa prietenilor şi asta mă ajută să mă simt mai bine;
Când mă îndrăgostesc... iubesc cu toată fiinţa mea;
Cel mai fericit om am fost atunci când... mi-am sărbătorit majoratul;
Nu spun niciodată NU propunerii de a... desfăşura o activitate care îmi face plăcere;
Prietenii spun despre mine că sunt... paranoică, uneori prea stresată şi matură;
Dacă ziua de mâine n-ar mai exista, azi aş... vrea să îmi petrec ziua de azi cu toate persoanele pe care le iubesc şi seara aş sări cu paraşuta;
Cel mai tare mă enervez atunci când... cineva mă contrazice, deşi ştiu sigur că am dreptate sau când nu îmi iese un lucru perfect;
Am emoţii atunci când trebuie să... vorbesc în faţa altor oameni;
Cel mai mult mă mândresc cu... părul meu, să zicem;
Cel mai frumos cadou pe care l-am primit a fost... buchetul de trandafiri de la majorat - mi-l doream foarte tare şi sincer nu mă aşteptam să-l primesc;
Nu aş renunţa niciodată la... prietenii mei şi la Internet :D;
Cea/cel mai bun/a prieten/a este... de fapt sunt (în ordine alfabetică): Alecsa, Andreea, Eva, Ionela, Iulia, Mădă, Matei, Nastea. Ştiu, sunt mulţi; dar ce să fac dacă îi iubesc? >:D<
O zi este perfectă atunci când... iese totul aşa cum am plănuit; nu că n-aş fi şi spontană uneori, dar prefer lucrurile bine puse la punct;
Cel mai mare obstacol este... timiditatea faţă de persoanele străine, dar am lucrat şi încă mai lucrez la aspectul ăsta;
Cea mai mare greşeală este... să nu am încredere în mine;
Frica cea mai mare este... de orice fel de insecte şi de cutremure;
Persoanele cele mai necesare sunt... familia şi prietenii;
Cea mai mare dorinţă este... de a avea într-o zi cabinetul meu personal şi o familie fericită.

Leapsa merge la toţi doritorii, nu vreau să nominalizez şi să risc să uit pe cineva. :P

Poveşti din tramvai

Se zice că întotdeauna, cu o regularitate aproape fără limite, drumul spre casă e cel mai scurt. Însă nimeni, pe nicăieri nu menţionează care este adevarata casă: cea în care te-ai născut şi ai crescut, cea în care te-ai mutat cu părinţii, camera strâmtă de cămin pe care o împarţi cu fetele sau casa pe care o desenai pe hartie încă de când erai mică ca fiind casa ta – a ta şi a familiei tale, ori poate chiar palatul lui Făt – Frumos.

Un alt lucru pe care niciodată nu l-am înţeles este de ce în poveştile pe care mi le citea bunica nu se zicea niciodată că e posibil ca prinţul chiar să nu apară, oricât de multe obstacole am depăşi şi cu oricâţi balauri fioroşi ne-am lupta. Nimeni nu avertizează asupra faptului că viaţa nu e deloc atât de perfectă cum ne place încă să credem şi atunci când mai creştem. Desigur că viaţa e frumoasă totuşi şi aşa, în imperfecţiunea şi uneori banalitatea ei, însă cum rămâne cu toate visele şi aspiraţiile din subconştientul nostru, care par să crească odată cu noi? Resemnarea, conformismul să fie cheia? Sau trebuie să luptăm până în ultima clipă cu morile de vânt, sperând totuşi să obţinem măcar o mică parte din ce ne-am imaginat că vom avea? Eu mereu am apelat la a doua variantă, dar simt că mă lasă puterile… Nu cedez prea usor, însă dacă până acum era mereu cineva acolo să mă ridice, acum fie o voi face de una singură, fie rămân pentru totdeauna jos.



Fără (aparent) nicio legătură cu textul de mai sus, o sa fac un efort să rescriu foarte pe scurt o povestioară ce m-a impresionat şi pe care plănuiam sa o postez pe blog acum câteva zile, însă pierderea stick-ului pe care o scrisesem mi-a facut imposibilă publicarea ei în momentul respectiv.

S-a întâmplat exact acum o saptămână, în tramvaiul 1… Un el şi o ea, stând pe scaune paralele din lipsă de alte locuri disponibile. Pe tot parcursul călătoriei, au vorbit prin semne, lucru care nu mi s-a părut cu mult deosebit, pentru că am învăţat să las la o parte orice sentiment de milă când vine vorba de astfel de cazuri şi să le arăt acestor oameni tot respectul meu pentru determinarea de care dau dovadă luptând împotriva destinului. Însă când se apropia o staţie, fata s-a ridicat, pregătindu-se de coborâre, dar uitându-se tot spre băiat. Atunci, în secunda în care ochii li s-au întâlnit, am văzut atât de multe în acea privire… E greu de zis dacă era iubire – sau mai bine zis, cu siguranţă nu era o iubire normală, comercială, ca cea impusă de sărbătorile din februarie – era iubire, plus încă ceva. Acel CEVA! Adoraţie fără margini, devotament, privire ce ar fi luminat cu succes tot oraşul, sacrificiu suprem, persoana celuilalt mai presus de a ta, doi oameni funcţionând ca un întreg.

Văzând toate acestea, pentru prima dată în viaţă mi-a fost ruşine… ruşine faţă de mine, pentru că nu mai sunt capabilă să iubesc aşa. E trist şi totuşi multumitor într-o oarecare măsură că, cel puţin la momentul respectiv, am ştiut şi eu cum e...

Dacă persoanele din povestioara mea se recunosc, chiar e o lume mică. :)

PS: Nu e nevoie de o zi specială pentru a iubi pe cineva din tot sufletul. Anul asta sunt anti – Valentine’s Day!