Tacere

Tăcerea îmi învăluie mintea ca o ceaţă de octombrie. Vreau să strig, să scot la suprafaţă tot ce e otrăvit înăuntru-mi, dar cuvintele refuză să mi se supună. Cu cât mă forţez mai mult să vorbesc, cu atât liniştea îşi croieşte drum mai adânc în mine. Cine sunt şi pentru ce trăiesc? Iată două întrebări la care nu am răspuns... Când îl voi afla, probabil voi fi Cineva, dar până atunci sunt un Nimeni.

I Kill Giants*

Monştrii pe care mintea noastră îi creează sunt cei mai mari duşmani la care ne putem gândi. Nimeni şi nimic nu ne poate sabota mai puternic şi mai destructiv decât proprii "demoni". Interiorizând fiecare experienţă negativă pe care viaţa ne-o oferă, fără a o aborda într-o manieră structurată şi fără a procesa pe deplin ce urmări aduce aceasta în viaţa noastră, vom ajunge să adunăm în inconştient o sumă de frustrări nerezolvate şi, de cele mai multe ori, nerecunoscute faţă de noi înşine.

Nu oricine se simte pregatit să discute cu cei din jur despre aspectele mai puţin plăcute ale vieţii sale sau uneori cei din jurul nostru se fac brusc nevăzuţi atunci când avem cea mai mare nevoie de ei. Trecând superficial peste evenimentul declanşator, nu facem decât să adâncim tot mai mult sentimentele renegate îndelung. Nu doar ca mulţi oameni aleg să nu vorbească cu ceilalţi despre ce probleme au, punându-şi o mască de indiferenţă, dar de cele mai multe ori nici măcar faţă de propria persoană nu avem capacitatea de a admite modul real în care o anumită situaţie ne-a afectat viaţa. Introspecţia este privită cu suspiciune şi cu scuza de a nu avea timp pentru aşa ceva, orice din mediul exterior fiind fals-perceput a fi mai important decât a sta să ne analizăm emoţiile şi modul în care acestea ne schimbă comportamentele.

Într-o primă fază, este mai uşor să purtăm măşti care acţionează ca un scut protector faţă de ceea ce ar putea declanşa o investigaţie mai profundă din partea noastră sau chiar a celor din jur. Dar pe termen lung, cât de dăunător este să trăim în negare? A nu ne întreba dacă suntem bine cu noi, a refuza să admitem că evenimentele neplăcute fac parte din cursul natural al unei vieţi şi a ne canaliza energia spre a ascunde de ceilalţi cum ne simţim cu adevărat nu face decât să ne distrugă psihicul treptat, dar sigur.

Ajungem astfel la un punct în care "monştrii" pe care noi i-am hrănit în timp devin tot mai puternici şi apare senzaţia de pierdere a controlului. De obicei, acesta este punctul critic în care cei apropiaţi constată cu uimire că ceva s-a schimbat, că persoana pe care o cunoşteau se comportă diferit decât normal. În cazul fericit în care mediul psihosocial al individului ajuns într-un impas este unul suportiv şi  receptiv, există şanse de a depăşi cu succes acest episode fără consecinţe majore legate de bunăstarea psihică a persoanei. În situaţia contrară, depresia şi anxietatea vor pune tot mai mult stăpânire pe psihicul deja fragil, iar recuperarea va fi complexă.

Monştrii pe care îi purtăm cu noi atârnă greu, ne opresc din a face ceea ce ne-am dori cu adevărat şi se hrănesc din teama pe care o resimţim dacă ne-am adresa mai des o banală întrebare: "Sunt bine?". O abordare cât mai promptă a emoţiilor puternice resimţite la un moment dat ne poate salva din punctul în care controlul asupra situaţiilor critice este perceput ca fiind în totalitate extern, individul pierzând din vedere capacitatea sa de a-şi ajusta emoţiile prin modificarea gândurilor automate puternic negative care însoţesc situaţia de criză.

Resursele de a scoate la suprafaţă emoţiile negative şi de a le contracara se găsesc în fiecare dintre noi, trebuie doar să fim dispuşi să ne acordăm răgazul de a ne asculta şi de a găsi metode de adaptare pentru fiecare situaţie apărută în decursul vieţii noastre.

*titlul şi ideea articolului au pornit de la filmul cu acelaşi nume, vi-l recomand.

Diverse

N-o să înţeleg niciodată de ce atunci când merg cu microbuzul acasă îmi vine cel mai tare cheful de scris... Poate pentru că m-am gândit ca măcar odată să las căştile telefonului să zacă în poşeta de tip piton şi să ascult mai bine muzica sufletului meu pur şi inocent din mintea mea. Sau poate pentru că nu am la mine momentan nicio agendă pe care să scriu şi sacrific un seminar de Psihologia Vârstelor, pe care am notat doar două cuvinte: seminar introductiv.

Asta pentru că am N cursuri în mapa mea roşie norocoasă (sau nu?). Nu ştiu cum şi când a trecut timpul, dar luni începe sesiunea propriu-zisă, deşi mă simt de parcă aş mai fi avut pe puţin una semestrul ăsta. Portofolii peste portofolii, predate înainte de termen şi totuşi nu poţi fi întotdeauna atent la toate, aşa că iei 9 pentru că nu ai pus 4 capse la nişte amărâte de chestionare, teste, parţiale, alte teste, bonificaţii (nu că aş avea eu vreo una) - o adevărată "salată de legume" din domeniul  viitoarei mele cariere minunate.

Chiar mă gândeam puţin mai devreme la ce-aş fi vrut să fac dacă nu voi fi psiholog şi singura concluzie la care am ajuns este că nu ar fi fost altceva ce să mă fi încântat mai mult (doar dacă ar exista o facultate de visat cu ochii deschişi; la aia sigur aş fi bursieră). Poate că aici nu dau mereu ce e mai bun din mine, dar măcar încerc întotdeauna să-mi urmez ţelurile la care mă gândesc cu mult înainte de a începe măcar activitatea.

De exemplu, acum mă văd cu examenul de licenţă dat şi cu diploma în mână, plecând spre o plajă pustie, unde să fiu doar eu şi ...el, oceanul. Dar până atunci Welcome back to reality!  

 PS: Sper că voi avea răbdarea să transcriu pe blog atunci când ajung acasă.

 

 Update: Da, am transcris după vreo 14 ore şi nu-mi place deloc ce-a ieşit, dar fie; îi voi da totuşi publicare ca să nu mă uite fanii chiar de tot...

Poate...

Poate au rămas cuvinte nerostite, silabe doar gândite
Poate ai vrut să-mi spui adio şi eu nu te-am lăsat
Poate ai vrut să mă-mbrăţişezi de bun rămas,
Însă totul a rămas fără glas...
 
Poate aşa a fost să fie, poate-a fost un vis
Poate ai vrut să fiu coşmarul tău ori bucurie
Poate trebuia să fie totul mai bine descris,
Însă viaţa altfel ne-a promis...

Poate va veni o zi în care vei putea ierta
Poate amintirea mea spre soare va pleca
Poate-o va arde cu lumina sa
Poate mă vei uita!

Ganduri la miezul noptii

De fapt va fi trecut de 2 A.M. atunci cand aceasta postare va vedea lumina
zilei noptii, insa in lipsa unui alt titlu, merge si asa. Nu doar ca sunt o somnambula de ocazie, dar mai si scriu pe telefon, la zeci de km de casa, asa ca voi cere indurare pentru lipsa diacriticelor.

Pana sa va povestesc ce-am mai facut, imi voi permite sa sar peste partea cu "Fie ca Lumina Invierii..." si sa sper ca Iepurasul a fost pufos si ...la punga gros. Al meu mi-a facut cadou in avans o raceala zdravana, care s-a lasat cu pierderea temporara a vocii, stari febrile si altele din seria "raceala ta are o gripa!" (la naiba, mi-am amintit ca inca n-am reusit sa vad RObotzi pana acum, pentru ca al doilea cadou al Iepurasului a fost ceva mai dragut: o escapada la Piatra Neamt, unde site-ul oficial CM chiar nu vrea sa se incarce).

E ciudat ca acasa sau la camin nu aveam niciodata chef de blogguit, iar acum simt ca as putea scrie si un roman; precis insomnia e de vina!

Ce-am mai facut in rest?... Prezentari, inghetata Betty Ice cu menta si banane (ce-as devora acum una, dar gatul meu defect nu-mi permite), cursuri la care am dat Skip, vacanta luata in avans, dosare de practica, fise, portofolii, alte fise, cumparaturi, majoratul vara'mii, multa cafea si probabil altele care nu-mi vin acum in cap... Nu pot sa cred ca mai e o luna, apoi vine sesiunea, apoi anul 3 si licenta si apoi totul e gata... Cineva sa opreasca timpul, va rog!

Buuun, am ametit total sa tastez pe intuneric, asa ca v-am pupat si urati-mi somn usor...chiar am nevoie.

Until the next time, XOXO!